Următoarele rânduri pot fi reduse, sinoptic, la două metafore: naivitate şi urechi surde. Naivitatea e rolul jucat măiastru de ambele tabere implicate în renovarea sistemului medical din România. Urechile surde sunt spaţiile unde pică rarele momente de bunăvoinţă, creativitate sau construcţie critică – avizată ori ba, dar rezonabil argumentată. Izvorul comun vine din sintagma imemorială: „Ei se prefac că ne plătesc, noi ne prefacem că muncim“. Adaug la toate, înainte de a continua, propria-mi naivitate sănătoasă, dar sustrag urechile surde: nu e nimic mai rău decât un psihiatru surd; e preferabil totuşi, un psihiatru surd, dar naiv, unuia şi surd, şi cinic. Ministerul Sănătăţii a lansat – cu surle, trâmbiţe şi un ministru un pic euforic (probabil de la pipa păcii pe care o fumează) – pachetul de bază de servicii medicale oferite populaţiei ţării în contul asigurărilor de sănătate obligatorii. Adaug aici, deşi la cea mai recentă dezbatere cu onorabilul Eugen Nicolăescu am insistat să fac o discuţie disjunctă, propunerile MS pentru ameliorarea veniturilor medicilor. Cele două au o cale comunicantă logică: dacă ştii cât costă kilogramul de serviciu medical, poţi propune cât să coste metrul cub de materie cenuşie medicală fără de care actul medical cu pricina, în nouă din zece cazuri, nu poate lua fiinţă. Putea fi un moment de un răsunător succes. Vocea CMR putea fi auzită, autorităţile medicinii româneşti ar fi putut să aibă o zi de conciliu în care să slujească public pe altarul prozelitismului social, unde-i musai să explici prostimii (cum duios a numit-o Moţoc) câtă sănătate poate primi pe pâine. Ironia face că acum câteva zile citeam un text al doctorului Chirculescu, din a cărui superbă retorică din anii trecuţi n-a mai rămas decât obositul şi simplul „vrem 6% din PIB pentru sănătate“. Cum să justifici creşterea de aproape douã miliarde de euro dacă