Faptul că USL-ul nu a avut niciodată o lună de miere își arată efectele tot mai mult, în tot mai multe locuri din țară. E ca o rochie de satin, roșie, lucioasă, trasă cu greutate pe o femeie foarte corpolentă – toată lumea știe că dacă încerci să dansezi, începe să crape în locuri rușinoase. La Timișoara, alianța se descoase de la gât, pentru că primarul “galben” s-a săturat de viceprimarul “roșu”. Că-i subminează puterea, că să-l schimbe partidul, că vorbește prea mult, că nu-l ascultă. Partidul, bineînțeles, sare în apărarea lui și-i arată cu degetul politic la obraz lui Nicolae Robu: să nu uite niște lucruri, niște promisiuni, niște înțelegeri. Pe lângă furia primarului, ei par frații mai înțelepți, cei care aproape că-și cer scuze pentru ieșirile progeniturii răzgâiate. 1 – 0 pentru ei, deci, în jocul de-a propaganda, căci ei îi știu bine regulile.

Substraturile scandalului ies, unul câte unul, la suprafață și, până la urmă, e o poveste fără “bad guys”, dar mai ales fără “good guys”. E o poveste despre incapabilitatea unui om, votat cu speranță de timișoreni, de a pune ferm piciorul în prag, dacă tot deschide ușa. Este povestea unui om care se joacă de-a acuzațiile, fără să ia în serios demersul public pe care l-a lansat. Să fie neștiință? Să fie lipsă de responsabilitate? Sau imaturitate politică? Ce e sigur e că, deocamdată, primarul a picat urât în afacerea asta, revoltei sale anunțate public e foarte ușor să-i lipești etichete bufonești, să transformi totul într-o manifestare necontrolată. Iar asta, mai mult decât acuzații de corupție sau de accente dictatoriale, este sinucidere politică. Oamenii acceptă un despot, acceptă un om pătat, dar nu se vor împăca niciodată cu un lider ce stârnește râsul.

Faptul că USL-ul nu a avut niciodată o lună de miere își arată efectele tot mai mult, în tot mai multe locuri din țară. E ca o rochie de satin,