Ne apropiem încet, dar sigur (din păcate), de împlinirea a unui an de când guvernul Ponta 2 a devenit Guvernul României. Pe ce val a urcat știe, probabil, toată lumea. Cum a făcut-o însă merită puțină atenție.
Au început cu promisiuni (ca să nu le numesc altcumva), pentru unii (destul de mulți) credibile. Le rosteau oarecum în cor și aparent nu sunau rău deloc, dar doar atâta vreme cât nu trebuiau să explice si cum le vor îndeplini. Odată ajunși la putere însă a început să se retragă si valul, luând cu el, se pare, și promisiunile. Unde le-a dus nu știu să vă spun, dar vorbele cât de cât credibile (altfel nu văd cum au reușit să amăgească pe atâția) ale candidaților au fost înlocuite cu discursurile detașate ale aleșilor, selectate cu mult mai puțină grijă. Atât de multă detașare a fost încât, în seara alegerilor, alianța social-liberală (?) era aproape să primească încă un membru.
Pe această mișcare de ultim moment alegătorii nici măcar nu o bănuiseră cu doar câteva ore înainte. Deși nu a mai avut loc, a fost un prim pas spre tot felul de surprize (pentru votanții lor sinceri, câți au fost, probabil dezamăgiri). Pentru ca executivul și legislativul să devină cu adevărat credibili este nevoie de o cât mai puțină zbatere post-electorală între simfonia promisiunilor și maneaua așa-zisei îndepliniri a acestora, altfel riscăm să îi auzim vorbind cu atât mai mult despre un subiect cu cât îl cunosc mai puțin.
Este nevoie de stabilitate, dar nu una în care doar se promite sau alta în care se realizează selectiv sau pe sărite, ocazional, ceva, ca să aibă ce se vorbi la televizor.
Instalat în funcția de premier ca o consecință a unui vot negativ dar și ca urmare a promisiunilor, se vede nevoit, pentru a supraviețui politic, să persevereze. Doar că, din opoziție, îți permiți să faci doar promisiuni. Odată ajuns la putere, e nevoie și de rezultate. Co
