Aş fi scris „cu oiştea-n gard”, dar mi-e teamă că mă citeşte careva de la Guvern şi îi vine ideea să impoziteze şi gardurile, defalcat în funcţie de materialul folosit, metri liniari, grosime şi înălţime. Na, că am scris-o, nu mă înjuraţi dacă se adaugă şi impozitul ăsta (nu m-am putut abţine).
Acum, serios, domnul Ponta este oiştea căruţei Guvernului (aş fi vrut să scriu „maşină de raliu”, dar nu suportă comparaţie), axa pe care se bazează înaintarea României către cele mai înalte culmi ale progresului, ale construirii societăţii multilateral dezvoltate, ale revoluţiei roşii la care visa mentorul său de pe tricou, Che. Dar divaghez. În fond, la fel au făcut şi precedenţii prim-miniştri – au condus ţara prost, au remarcat cu surprindere că au găuri mari în buget, au mărit concomitent taxele, salariul minim şi pensiile, sperând cumva că ţara asta e un fel de perpetuum mobile capabil să genereze bunăstare chiar dacă îi mână caii şi la stânga, şi la dreapta din acelaşi bici.
Aveam însă pretenţii mai mari de la un copilot (nu spun „fost”, căci premierul s-ar putea reapuca oricând de raliuri, iar performanţele acolo au fost de top). Căci dacă nu ştiaţi, sunt câteva elemente-cheie care fac deosebirea între un copilot bun şi unul prost. Încrederea, competenţa şi calmul. Aici, premierul excela.
Încrederea are două direcţii – de la copilot spre pilot şi viceversa. Adică cel de la volan trebuie să se poată încrede în ce i se comunică de către copilot, iar acesta din urmă trebuie să aibă încredere că pilotul nu-l va spulbera în primul stâlp. La rândul ei, competenţa este de esenţă, căci faptul de a da instrucţiuni clare către pilot, în acord cu ce se află pe în faţa lor pe drum, poate face diferenţa dintre o cursă câştigată şi una pierdută, dintre viaţă şi moarte. Iar calmul... atunci când rulezi cu peste 150 km/h printre copaci şi iei virajele pe macada