Este oare reuşita individuală percepută în România ca un bine public? Este diferenţa, în cazul nostru, un prilej de dezvoltare?

Într-un regim al libertăţii, inegalitatea socială are o funcţie stimulativă. Această inegalitate apare în urma aplicării principiilor pieţei libere la nivelul întregii societăţi. Pentru a funcţiona, ea trebuie să îndeplinească două condiţii.

Mai întâi, fiecare individ trebuie privit şi acceptat ca o umanitate posibilă. Dacă societatea este gândită ca o piaţă liberă, orice om capătă dreptul de a intra pe această piaţă şi de a-şi folosi potenţialul uman aşa cum crede de cuviinţă. Aceasta înseamnă că fiecare este liber să îşi propună orice scop doreşte şi să caute să-şi atingă acest scop.

În al doilea rând, dacă fiecare om este o umanitate posibilă, nimeni nu este îndreptăţit să limiteze umanitatea celuilalt fără consimţământul acestuia. Cu alte cuvinte, toţi oamenii se bucură de aceleaşi drepturi. Toţi devin egali în faţa legii. Această egalitate a tuturor în faţa legii e menită să limiteze mijloacele prin care un om îşi poate dezvolta şi explora propria umanitate.

Toate acestea vor genera, desigur, inegalităţi sociale. Dar atâta vreme cât cele două condiţii de mai sus vor fi respectate cu stricteţe, inegalitatea dintre oameni va reprezenta un fapt pozitiv. În primul rând, ea garantează diferenţa. Fiecare om capătă posibilitatea de a se individualiza în raport cu ceilalţi, de a-şi asuma propria umanitate. Acest lucru este cât se poate de important: el conduce la maturizarea socială a cetăţenilor unei ţări.

În al doilea rând, inegalitatea de fapt completată cu egalitatea de drept modifică radical rosturile comunităţii. Independenţa presupusă de diferenţiere generează interdependenţă. Pentru a-şi atinge scopul, un individ are nevoie de alţii. El nu poate reuşi decât dacă le oferă şi celorlalţi şansa propriei lor reu