Pentru tinerii din ghetourile Sloboziei viaţa înseamnă cerşit, punga cu aurolac şi o masă caldă făcută sub cerul liber. Cu toate acestea, mulţi dintre trăiesc cu speranţa unei condiţii normale asemeni nouă, chiar dacă nimeni nu le dă vreo şansă.

Poveşti cu şi despre ghetouri

Oamenii străzii din Slobozia se adună la gară şi printre ruinele celebrului restaurant comunist Privighetoarea. Alţii stau în foste incinte de centrale termice, care acum sunt dezafectate. În canale nu se poate locui pentru că reţeaua de termoficare a oraşului a fost scoasă din funcţiune de foarte mult timp...

În faţa gării, câteva guri râd cu poftă şi sorb dintr-o sticlă de plastic un lichid gălbui ce seamănă a bere. Două feţe mânjite de praf şi noroi privesc cu ciudă către obiectivul aparatului de fotografiat. „De ce ne faci poze domnu’? A, eşti de la Poliţie şi vrei să ne amprentezi? Lasă-ne în pace că n-am făcut nimic azi“ strigă unul dintre cei doi boschetari. Se lasă cu greu convins că totul este în regulă şi că în seara asta va scăpa fără a da declaraţii la secţia de Poliţie.

Despre el aflăm că are 22 de ani, s-a născut undeva în Bucureşti şi trăieşte pe străzi de când se ştie. Nu-şi cunoaşte numele real şi a fost botezat „Mihai Iancu“ anul trecut când a fost identificat pe străzile din Slobozia. Nu-i place numele pe care l-a primit şi preferă să i se spună „Picky“, aşa cum îl strigă toţi cei asemeni lui. A ajuns la Slobozia dintr-o întâmplare, după ce a scăpat din mâinile unei reţele de cerşetori care-şi făcea veacul prin centrul istoric al Capitalei.

„N-o cunosc pe mama, nu-l ştiu pe tata. Am trăit în Ferentari pe stradă până la 15 ani. De acolo, pentru că ştiam să cerşesc, m-au luat unii cu o maşină într-o zi şi m-au bătut şi m-au pus să cerşesc pentru ei. Dar n-am mai vrut să stau şi anul trecut am fugit. Eram prin gara d