În Republica Moldova se impune în continuare crearea cu adevărat a premiselor necesare continuării reformelor cerute de Uniunea Europeană. Datoria clasei politice de la Chişinău este în acest sens ca, şi după parafarea Acordului de Asociere, să abandoneze disputele politice şi interpersonale, să atragă resursa umană competentă, cu calităţi în gestionarea treburilor politice ale ţării şi cu fermitate în lupta împotriva corupţiei. Acestea ar fi, în linii mari desigur, obligaţia în plan intern a coaliţiei de guvernare şi a Executivului condus de Iurie Leancă.

În plan extern, diplomaţia moldovenească trebuie să intensifice lobby-ul pe lângă statele membre ale Uniunii Europene, astfel încât capitalele acestora să sprijine integrarea europeană a Republicii Moldova. Cu siguranţă, România va continua în aceeaşi direcţie în intenţia de a rămâne un partener loial, dar diplomaţia de la Chişinău are datoria de a acţiona astfel încât să se audă în Europa şi în lume vocea naţiunii moldovene, care a înţeles că este vital să se dezvolte în maniera propusă de Occident. Aceasta fiind unica şansă a tinerei generaţii de a ieşi de sub autoritatea Federaţiei Ruse, al cărui interese major a fost, este şi va fi să domine toate părţile desprinse din URSS.

Cea mai recentă dovadă a presiunilor Moscovei o constituie Armenia, stat care a renunţat la obiectivul integrării europene în urma ameninţărilor directe ale Kremlinului cu recunoaşterea independenţei enclavei separatiste Nagorno-Karabach, după modelul Osetiei de Sud şi Abhaziei. Modificarea bruscă şi abruptă a politicii externe a Armeniei, după vizita din luna septembrie a.c. a preşedintelui Putin, a fost pusă pe seama unei ameninţări/intimidări exercitate direct asupra preşedintelui armean Sarkisian. Dacă această informaţie este reală, se poate spune că diplomaţia rusă este echivalentă cu ceea ce a fost KGB-ul. Ceea ce ar putea