Pe măsură ce îmbătrânim, devine tot mai limpede faptul că nimic nu-i întâmplător. Dacă, în adolescenţă şi tinereţe, suntem preocupaţi numai de dorinţa de a ne trăi viaţa pur şi simplu, maturitatea ne construieşte o atitudine faţă de existenţă, o „filozofie”. Iar bătrâneţea, când rămâne lucidă, ne înzestrează, chiar dacă târziu, cu reacţiile potrivite în faţa oricărui tip de situaţii.

Aşa cum spunea Marcel Proust, „Menirea unui romancier este aceea de a deduce din viaţă legi psihologice”. Extrapolând, chiar şi fiinţele umane cele mai rudimentare, cele mai primitive dispun de capacitatea de a înţelege, într-o măsură mai mare sau mai mică, lumea în care trăiesc. Mai mult decât atât, ele capătă, odată cu trecerea anilor, forţa de a se adapta, desigur, până la limita la care şi-ar altera structura profundă.

„Ceea ce e necesar este inevitabil”, îmi spunea cândva o veche prietenă de peste mări şi ţări, încercând să mă scoată, fie şi prin telefon, dintr-o stare de spirit generată de un impas. Avea dreptate. Peste câteva zile, problema se rezolva de la sine, iar eu trăgeam concluzia că telefonul ei de noapte – venit, din senin, după luni de tăcere – făcea parte din acel lanţ de evenimente care constituie „nodurile şi semnele” existenţei noastre. Și, întors în trecut, constatam, aproape cu uimire, că întâlnirile cu fiinţele cu adevărat esenţiale pentru mine fuseseră inevitabile pentru că erau necesare.

Încercând să-mi verific observaţiile, am descoperit, la antropozoful Rudolf Steiner, o „teorie a întâlnirilor”, în care evenimentele de acest tip sunt întotdeauna „anunţate”. Chiar dacă niște contacte par inițial vagi, ele îşi au rolul lor într-o formă superioară de înlănţuire cauzală, sunt, dacă vreţi, un soi de „mesageri” ai destinului.

Pentru că aceste „întâlniri” fundamentale, foarte puţin numeroase, ne structurează viaţa. Şi, în majoritatea cazurilo