Îi ştiţi pe oamenii aceia care scrâşnesc din dinţi, respiră greoi şi strâng braţele scaunului, atunci când dumneavoastră vă tolăniţi confortabil, gata de drum? Acest text este despre ei şi despre cel mai negru coşmar al lor: zborul cu avionul.
Ăsta e scaunul. Aici vei sta pentru următoarele trei ore şi zece minute. Ai două poziţii. Dacă stai pe spate, poţi prinde braţele scaunului. Le poţi ţine strâns şi să priveşti înainte, în gol. A doua variantă este scaunul din faţă. Dacă stai aplecat, poţi să-ţi sprijini capul proptit în spătarul său. Prima poziţie are avantajul că poţi ţine picioarele întinse. A doua, că nu eşti nevoit să ţii faţa ridicată, ca să te poată vedea toată lumea. Ca să-şi dea seama că nu ţi-e bine. Că ţi-e frică.
Se aprinde becul care te atenţionează că trebuie să-ţi prinzi centura. Lângă tine, un domn se tolăneşte confortabil. Citeşte o revistă de parcă ar fi pe fotoliul de acasă, din sufragerie. Îl deteşti. În mod normal, n-ai avea nimic cu el, nici nu ţi-ar păsa că există. Dar, în cazul ăsta, îţi vine să te ridici şi să-i tragi o palmă. Aşa, la nervi. „Cum dracu’ poţi sta aşa liniştit?“. Dar nu faci nimic. Alegi a doua poziţie. Capul în jos.
Ne ridicăm
Avionul începe să ruleze pe pistă. Încet-încet, apoi accelerează uşor. Se opreşte câteva secunde la capătul pistei. Ştii ce urmează să se întâmple. Tragi o gură de aer. Zgomotul motoarelor creşte. Avionul porneşte cu viteză. Simţi cum stomacul ţi se urcă în gât. Simţi cum te ridici de la pământ. Începi să numeri în minte, doar ca să-ţi iei gândul de la faptul că-ţi vine să vomiţi.
Tremuri tot. Avionul se ridică, se tot ridică. Ridici şi tu privirea şi-l vezi cum stă înclinat. De la vârf spre coadă. Laşi privirea în jos. Mai bine nu o ridicai. Palmele-ţi sunt fleaşcă. Din dreapta, o auzi pe soţie cum îi spune celui mic: „Uite! Ce frumos se vede pământul jos!“, însă tu în