Mai ales acum, aş accepta cu îngăduinţă – şi, deopotrivă, cu îngândurare – întrebările: de ce mi-am făcut din statuile Sucevei un subiect jurnalistic predilect? De ce o asemenea conduită a condeiului, când, de pildă, s-ar putea scrie apăsat despre ruinarea – până aproape de dezintegrarea ei totală – a economiei aşezării?
O vizez, fireşte, pe cea producătoare de bunuri materiale trebuitoare omului. Întrebări la care ar merita să răspundă toţi acei care, având acoperire, legitimare electorală, sunt chemaţi să vegheze la soarta comunităţii. Să priceapă că nu vânzoleala comercială poate deveni temelie pentru liniştea existenţei diurne a locuitorilor municipiului. Locuitori care, până mai ieri, contau pe şansa unui loc de muncă, credeau în ea. Cu îndreptăţire mi se pare a fi reprodusă aici o zicere pe care, în secolul al XVIII-lea, mintea ascuţită a iluministului Voltaire a lăsat-o pentru toate timpurile, cele care au fost, sunt şi vor fi: „Munca îndepărtează de noi trei mari rele: urâtul, viciul şi nevoia.”
Eu – în chip aproape bizar –, cum se vede, continui să scriu despre statuile reşedinţei judeţului. Nu pentru că mi-ar face bine... pustiul economic de aici (mă refer îndeosebi, cum sugeram mai înainte, la industrie), ci pentru că aceste creaţii ale sensibilităţii artistice aparţin, şi ele, oamenilor, trăirii lor interioare. Sunt parte a vieţii normale a celor ce alcătuiesc tărâmul gânditor al Sucevei, în care respectul pentru predecesori, evocarea – şi prin opere de artă – ocupă un loc distinct.
Nu-mi imaginez că aceste rânduri şi cele din textele tipărite anterior i-ar putea face pe unii din mai-marii de acum ai municipalităţii să creadă (grăbiţi) că sunt victima unei obsesii, că... le port sâmbetele. Deşi, chiar în trei sâmbete ale acestui an (25 mai, 22 iunie, 27 iulie) – care, din, raţiuni redacţionale, sunt zilele de apariţie a paginilor de
