- Gândurile de suicid le aveam din decembrie şi poate nu am scăpat de ele nici acum (...) Aveam arma la mine şi tot timpul aveam gândul ăsta: mă vedeam cu arma în gură, cu.... - Câte tentative de sinucidere aţi avut? - Trei tentative. Ultima, acum două-trei săptămâni. - Când aveam programat primul interviu (...) De ce aceste tentative, de ce gândurile astea? Discuţia se opreşte. Plânge şi încearcă să se controleze. Îşi bagă din când în când câte un deget în gură şi strânge cu dinţii de unghie, pentru a se calma. Îşi scoate o batistă din buzunar şi îşi şterge nasul. Îl lăsăm cu gândurile lui, să se liniştească. Priviţi imaginea de mai jos: vi se pare, cumva, că acest om nu există?
© Gândul
Noi, românii, nu am avut niciun caz de stres posttraumatic în rândul militarilor noştri. Am trimis peste 30.000 în ultimii ani numai în Irak şi Afganistan. Peste 130 s-au întors răniţi. 25 au murit. Şi totuşi, zero cazuri. Asta ni s-a spus, timp de peste un an de zile, de câte ori am întrebat vreun oficial al Armatei române cum se face că, dintre toate armatele aliate, a noastră este singura neatinsă de această rană invizibilă a războiului care este stresul posttraumatic. Oficialii armatei spun că românii sunt tari, sunt pregătiţi, sunt testaţi, evaluaţi, monitorizaţi. Aceiaşi oficiali ne explicau că militarii români se apără "cu simţul umorului". Iată ingredientele care îl fac pe român infailibil în faţa uneia dintre cele mai des întâlnite tulburări de sănătate mintală din istoria conflictelor armate.
ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU - CUM TRATEAZĂ ARMATA ROMÂNĂ STRESUL POSTTRAUMATIC
Astăzi, gândul vă prezintă un om care, dacă dăm crezare Armatei, nu există. Un militar român diagnosticat cu stres posttraumatic (TSPT/PTSD) chiar de specialiştii Armatei şi tocmai în perioada în care nouă, jurnaliştilor gândul, ni se spunea că aşa ceva nu există. Un militar
