M-a pus dracu’ şi am acceptat provocarea lui Dan Andronic de a-mi deschide cont pe Facebook.
Spun, m-a pus dracu’, pentru că una dintre nenorocirile transmise genetic de maică-mea rămîne luarea în serios a ceea ce am de făcut.
C.V.-ul meu de gazetar înscrie o listă lungă de publicaţii concepute şi conduse din 1968 pînă acum.
Din listă lipseşte o publicație cu un titlul care sună ca o trîmbiţă, Tineri ca patria, revista Şcolii de ofiţeri în rezervă Lipova.
Ajuns acolo în 1974, după ce devenisem redactor-şef adjunct la Viaţa studenţească şi Amfiteatru, am acceptat să concep şi să conduc publicaţia, de uz intern.
Ca elev al Şcolii, fireşte.
Un altul ar fi procedat astfel:
1) Ar fi lucrat de mîntuială, dat fiind că nu era Revista Fundaţiilor Regale.
2) Ar fi profitat de şefia asta pentru a obţine tot felul de scutiri.
Eu însă, prost de sîrguincios cum sînt, m-am apucat serios de treabă la revistă, îndeplinindu-mi pînă la virgulă toate îndatoririle de răcan: gărzi, marşuri, trageri de noapte.
Lucram pînă după miezul nopţii la redacţie şi, pe la 4 dimineaţa, o porneam în marş, alături de colegii de detaşament, care dormiseră zdravăn.
Sub puterea năravului meu blestemat m-am apucat serios de lucrul pe ogorul facebookului.
Aşa se explică de ce sîmbătă, 9 noiembrie 2013, am postat aproape din oră-n oră comentarii despre Consiliul Naţional al PSD, deşi mă dusesem la Găgeşti ca să termin de citit o carte despre ruptura în mersul Omenirii pe care a întruchipat-o cea a doua parte a secolului al XIX-lea.
Citeam despre legarea Europei de America prin cablul telegrafic submarin într-o vreme cînd de la Bucureşti la Iaşi se ajungea cu poştalionul, evident, dacă, după cum nota Ion Ghica, în Scrisori către Vasile Alecsandri, la Şindriliţa nu te ţ
