Roger spunea, înainte de meci, că n-o să se întâmple lucruri noi în acest al 32-lea episod al Fedalului: el o să încerce lucrurile care funcționează pentru el, iar Rafa o să facă la fel. A avut perfectă dreptate, însă e o dreptate care n-avea cum să-l avantajeze. Ca de obicei în marea majoritate a meciurilor lor, diferența s-a făcut la felul în care fiecare dintre cei doi și-a convertit șansele, respectiv, după cum a reacționat în cazul celor irosite. În vreme ce Federer le-a ratat pe primele, apoi a eșuat în relansarea meciului, Nadal a fost perfect la șansele de break. A fost, evident, și mai proaspăt din punct de vedere fizic, a fost jucătorul mai convins, iar restul până la scorul de 7-5, 6-3 s-a completat din alte detalii, ca un puzzle făcut și în alte dăți: erori neforțate, forehand, serviciu, încredere. Nadal le-a avut, Federer, mai puțin.

Am urmărit primul meu Fedal dintr-un grup compact de jurnaliști spanioli și italieni. În stânga, spaniolii, o insulă într-o mulțime copleșitoare de Fedfani. E singurul jucător la care am văzut, de-a lungul turneelor de tenis la care am apucat să merg, jurnaliști manifestându-se precum suporterii. Grupul de la Blick și restul presei elvețiene a arborat chiar și un steag, dar ei aveau o justificare. În schimb, îl suspectez pe unul dintre spanioli că ținea cu "ai lor": l-am simțit fremătând nervos la unul dintre numeroasele forehanduri abandonate în fileu de către Federer, apoi a scăpat un "Madre Mia!" atunci când elvețianul s-a aventurat la fileu la adăpostul (adăpostul?) unei mingi pregătitoare insuficient de coaptă. Passing-ul a venit firesc, iar primul break al meciului l-a urmat la fel de natural. Nu întâmplător, minute mai devreme, la 3-3, elvețianul a avut trei șanse să fie el primul care rupe echilibrul. La două dintre ele, returul prea scurt (dar serviciul a fost foarte bun de fiecare dată, nimic de reproșa