George Friedman îşi reţinea greu entuziamul atunci când se referea la perspectivele geopolitice ale Poloniei.

În The Next 100 Years. A Forecast for the 21-st Century (Anchor, New York, 2009) el susţinea că, fiind puternic sprijinită de SUA, această ţară ar deveni avanpostul occidentalizării în Răsăritul european (p.148-151) şi ar constitui deja o putere emergentă. Trei ani mai târziu, el nota: „în decada următoare, Statele Unite trebuie să lucreze să facă din Polonia ceea ce a fost Germania în anii 1950, deşi ameninţarea Rusiei nu va fi atât de semnificativă, de puternică şi de monocromatică precum a fost atunci" (The Next Decade. Empire and Republic in a Changing World, Anchor, New York, 2012, p.141). Chiar dacă nu a analizat evoluţia societăţii poloneze, iar unele dintre premisele sale sunt mai curând dorinţi (precum fragmentarea puterilor consacrate din Răsărit!), cunoscutul geopolitician american avea în vedere succesul istoric al polonezilor de după 1980.

Această evaluare mi-a stăruit mereu în minte în săptămâna care a trecut, traversând o bună parte a Poloniei pentru a susţine, la invitaţia Congregaţiei Educaţiei Catolice de la Sfântul Scaun şi a Arhiepiscopiei locului, o conferinţă în Catedrală istorică din Poznan. Loc de încoronare a regilor şi efectivă capitală a polonezilor în epoca creştinării, până la ascensiunea Cracoviei, Poznanul oferă el însuşi o asemenea temă de meditaţie. Este Polonia cu adevărat o putere emergentă? Susţin faptele sesizabile de un simplu călător o astfel de evaluare? Parcurge Polonia o experienţă cu adevărat exemplară? Se pot da răspunsuri pe baza unei întregi literaturi, care stă la îndemână. Am lăsat însă să vorbească faptele întâlnite, ştiind bine că anvergura unei ţări se poate stabili, până la urmă, prin câţiva indicatori, precum cultivarea pământului aflat la dispoziţie, densitatea industriei, nivelul serviciil