Încă de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statutul zidului lung de 150 de kilometri din Berlin a constituit o sursă de tensiune permanentă între Est şi Vest. Zidul separa Republica Democrată Germană, adică zona de ocupaţie a Uniunii Sovietice, de RFG, Republica Federală Germană, care era zona de ocupaţie britanică, americană şi franceză. Oraşul divizat a evidenţiat contrastul dintre sistemul comunist şi cel capitalist.
In timpul Razboiului Rece, Berlinul de Vest a fost locul de tranzit al multor est-germani catre Vest. A fost poarta prin care reuseau sa scape din griul, foametea si ideologia sovietica.
Punctul culminant al tensiunilor dintre sovietici si aliati s-a produs in 13 august 1961, atunci cand autoritatile comuniste ale Germaniei de Est au construit un zid care incercuia aproape in totalitate Vestul Berlinului. Totul s-a petrecut noaptea si, de-atunci, timp de trei decenii, zidul Berlinului a fost cel mai important simbol al Razboiului Rece, al luptei surde dintre americani si rusi.
Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, Berlinul de Vest a ramas sub controlul puterilor aliate, dar acesta era localizat chiar pe teritoriul Germaniei de Est, controlat de comunistii sovietici.
In 1948, sovieticii au provocat o criza in oras taind accesul intre Germania de Vest si Berlinul de Vest. A fost nevoie ca un an de zile cetatenii sinistrati din aceasta zona sa primeasca ajutoare materiale si hrana pentru a putea supravietui pana cand sovieticii s-au decis sa redeschida accesul.
Totul a inceput in 10 noiembrie 1958 atunci cand Hrusciov a transmis un ultimatum puterilor din Vest. Americanii, francezii si britanicii aveau la dispozitie sase luni pentru a agreea retragrerea fortelor armate din Berlin iar orasul sa fie unul liber, demilitarizat. Daca Vestul nu se supunea, Hrusciov amenintase ca va intrerupe toate
