Am urmărit dezbaterile din presă privind noile măsuri guvernamentale de creştere a poverii fiscale. Nu aveau cum să-mi scape cifrele vehiculate despre posibilele venituri bugetare suplimentare sau cele despre noile majorări de preţuri.

Dar au acestea vreo relevanţă, mai ales după destui ani de măsuri haotice, orientate, parcă exclusiv, către înăbuşirea din faşă a oricărei iniţiative private?

Nu, deoarece economia a fost împinsă, în aceşti ani de criză, către extreme care nu mai garantează răspunsuri liniare la măsurile de politică monetară şi fiscală.

Economia, chiar şi a noastră, nu este un dispozitiv mecanic a cărui funcţionare răspunde precis şi în timp util intervenţiilor mecanicilor. Ea este un sistem complex, populat de agenţi cu voinţă proprie care îşi urmăresc propriile interese.

Când aceste interese intră în conflict cu un cadru legislativ perceput, de multe ori, ca fiind arbitrar şi incorect, multe dintre activităţile economice se mută în subteran. Este de condamnat o astfel de atitudine? Deloc, ba chiar dimpotrivă.

De ce? Pentru că "ilegaliştii" asigură, astfel, venituri care să permită funcţionarea societăţii, chiar dacă la nivel de avarie.

Jean Baptiste Colbert, ministrul de finanţe al Regelui Soare, obişnuia să spună că "arta taxării constă în jumulirea gâştei pentru a obţine cantitatea maximă de pene, cu minimul posibil de sâsâit". La noi s-a depăşit de mult acest prag, autorităţile dovedind că nu au învăţat nici măcar principiile impozitării dintr-un stat totalitar.

Mult mai recent, pe când Statele Unite mai erau etalonul libertăţii şi performanţei economice, preşedintele J.F. Kennedy declara că "o economie împovărată de rate restrictive ale taxării nu va produce niciodată venituri suficiente pentru echilibrarea bugetului şi nici destule locuri de muncă sau profituri".

Mai trebuie explicat de ce o ţară