La începutul anului, am fost chemată la Statul Major General pentru o... discuţie. Acolo, mă aşteptau, într-o încăpere mică şi în jurul unei mese lungi, toţi şefii şi şefuleţii de prin te miri ce structuri. De la purtător de cuvânt la psiholog-şef, toată lumea era acolo. M-au aşezat în mijloc şi a început un interogatoriu în toată regula. Lucram la ceea ce avea să devină ancheta Sindromul NU şi, pentru că era susţinută de o bursă de jurnalism acordată de fosta primă doamnă a SUA, Rosalynn Carter, voiau să ştie ce agendă secretă am primit eu de la americani.
Mi-am dat seama atunci, în mijlocul acelui dialog al surzilor, că eu nu voi putea demonstra niciodată că este imposibil ca Armata României să nu fi avut, cum zic oficialii, niciun caz de stres posttraumatic printre militarii întorşi din Irak şi Afganistan, că acest NU perpetuu afectează întreaga societate, pentru că mai nimeni nu se tratează de această tulburare care poate să te invalideze ca om.
Aşa că, din acel moment, am stat ca un reportofon uman în faţa lor, am înregistrat; i-am lăsat să se contrazică, să fie absurzi, să îşi joace teatrul. Iar cei de la relaţii publice mi-au spus în continuare bancuri cu blonde sau cu Alinuţa.
În septembrie, în drumul spre Statele Unite, unde urma să fie difuzat documentarul Sindromul NU, am primit un e-mail. Îmi scria omul care nu există. Astăzi, i-am făcut publică povestea. Îl cheamă Florin Jalaboi, are o soţie, trei copii, o casă frumoasă într-un sat din Iaşi. El există. Există de 41 de ani. Mai mult, în perioada în care lucram la Sindromul NU şi ascultam la nesfârşit cum am găsit noi elixirul forţei fizice şi psihice de neatins, cum ai noştri sunt tari ca brazii, Florin Jalaboi, pe atunci încă militar, cu o misiune în Bosnia şi alta în Afganistan, a fost diagnosticat tocmai cu stres posttraumatic. Asta se întâmpla la începutul anului după prima ten
