Acum, când dezbaterea publică de la noi (şi nu numai) se concentrează asupra "efectelor nefaste ale noilor impozite introduse de guvernul de stânga asupra economiei" e un moment bun să analizăm puţin teza de fundal a gândirii care domină spiritul epocii, acea idee conform căreia societatea trebuie nu doar analizată, dar şi organizată în funcţie de interesele economice ale indivizilor: presupoziţia existenţei unui homo economicus.

Oare chiar există un homo economicus? Conceptul homo economicus a fost introdus în teoria economică cândva spre sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului trecut prin paralelism cu termenii utilizaţi în paleontologie (homo sapiens spre exemplu). Deşi folosită de Vilfredo Pareto în Tratatul de sociologie generală din 1916, expresia homo economicus pare să fie anterioară. Oricum, lui Pareto îi datorăm această viziune care prin intermediul mediatizării şi vulgarizării a devenit astăzi un lucru de la sine înţeles. Deci, spre deosebire de categoriile paleontologice, nu există vreo atestare a acestui homo economicus. Acesta nu este altceva decât un ideal tip, un arhetip menit să uşureze un tip de analiză teoretică.

Această formulă, de-a dreptul paradigmatică în economia neoclasică, sugerează, în continuarea gândirii lui Pareto, că reacţiile economice ale oamenilor sunt absolut raţionale. La Pareto, în a sa Teorie a sociologiei generale, acţiunile umane erau clasificate în două mari categorii: acţiuni logice (studiate de economie) şi acţiuni non-logice (studiate de sociologie). Iar demonstraţia raţionalităţii acţiunilor economice ar fi dată de capacitatea oamenilor de a-şi de a ordona preferinţele, de a-şi maximiza condiţiile de viaţă folosind cât mai bine resursele existente şi de a analiza şi anticipa cât mai bine cu putinţă mersul evenimentelor luând decizii care să asigure condiţiile maximizării. Deşi această teorie nu