De când sunt ziarist nu am văzut reuniune a conducerii PSD la care un sfert din sală să fie goală. De fapt, nu am văzut aşa ceva nici la partide mai mici, în opoziţie.
Era o atmosferă searbădă, lipsită de orice entuziasm, în Sala Mare a Palatului, unde Victor Ponta şi-a ţinut, sâmbătă, primul discurs de candidat la preşedinţia României. L-a ignorat complet pe Antonescu, şi-a identificat adversarul în persoana lui Băsescu şi a anunţat că va lăsa "viitorului prim-ministru o ţară mai bună". Sunt părţi bune şi părţi rele în decizia lui Ponta de a candida la prezidenţiale. Ştirea bună este că poate fi bătut.
Dincolo de sondajele care-l arată în scădere de popularitate, deşi nici măcar nu a venit iarna, dincolo de sala goală în care s-a ţinut reuniunea Consiliului Naţional şi care arată că mitul puterii de organizare a PSD se dezumflă, impresia mea, foarte subiectivă, este că nu am văzut candidat la prezidenţiale mai neadecvat situaţiei din 1996 până acum. În vara lui 1996, m-am dus după Emil Constantinescu, aflat în campanie la Olteniţa. A luat în piept târgul localităţii, unde semi-orăşeni în cipici şi şosete, cu vată în urechi, strigau după el: "Uite ţapul!". O oră întreagă a strâns mâini, s-a pupat cu doamne de vârsta a treia şi a ţinut în braţe copii în fundul gol şi plini de secreţii nazale.
Încercaţi să vi-l imaginaţi pe Ponta făcând aşa ceva. Ştiu, campaniile electorale s-au schimbat radical. Televiziunile şi facebook-ul fac inutil mitingul din piaţa centrală a Dorohoiului. Şi, chiar dacă vreun candidat se avântă în mijlocul maselor, de obicei avem de-a face cu o piesă bine organizată, în care publicul este format din activişti de partid. Totuşi, oricât de disciplinat se spune că ar fi electoratul PSD, vor cântări – mai mult sau mai puţin – poveştile despre bona filipineză sau vacanţele în Miami şi Dubai. Părţile rele ale acestei situaţii sunt două