Munca este calea spre o viaţă cinstită şi spre mântuire. Aşa e încredinţat preotul romano-catolic din Belfir, Kiss Marton, al cărui nume a ajuns cunoscut dincolo de marginile satului pentru devotamentul cu care adună copii abandonaţi şi îi educă pentru a scoate din ei oameni de ispravă.

"Doi ani de slujire mi-au trebuit să-mi dau seama ce-i pot învăţa: să fie cinstiţi, să înveţe şi să nu se sperie de muncă, pentru că fiecare om are o minte şi două mâini muncitoare pe care nu i le poate nimeni lua". Obişnuit el însuşi cu munca după cinci ani în minele din Valea Jiului, părintele şi-a transformat casa parohială într-un fel de kibutz, cum spune el, unde toţi îşi împart timpul între carte, joacă şi lucrul în grădina cu legume ori la mica fermă ce le asigură pâinea cea de toate zilele.

Miner, popă, vânător de şoareci

Părintele Kiss Marton (foto) e învăţat să muncească de când se ştie. Născut într-o familie modestă din Târgu Mureş, care avea de hrănit patru copii, la 18 ani a plecat de acasă să-şi facă un rost. Cinci ani a lucrat în Valea Jiului ca electrician de mină, fără a uita ca o parte din câştig s-o trimită unei surori care are de crescut 10 copii.

Dintr-o dată, prin '94, a avut o revelaţie şi s-a hotărât să se facă preot. Nu povesteşte, din pudoare, ce anume i-a schimbat viaţa, dar în acel an a început Teologia la Alba Iulia, iar în 1997 era hirotonit preot. În aceeaşi vară, episcopul Oradiei, Tempfli Jozsef, i-a propus parohia din Belfir, care era "descoperită" , fără preot, de trei ani. A acceptat, iar de atunci îi păstoreşte pe romano-catolicii de aici şi din două sate arădene vecine, Beliu şi Bocsig.

"Aveam 27 de ani şi, ca orice tânăr, eram plin de ambiţie chiar dacă, la drept vorbind, nu prea ştiam ce aveam de făcut", mărturiseşte părintele Marton. Nu că n-ar fi avut de lucru, ba dimpotrivă. Conacul bisericii, construit în 1902