Nu mai este un secret pentru nimeni faptul că Uniunea Europeană se află într-un moment de tranziţie, care îi va redefini categoric structura, obiectivele şi viitorul. Tulburările socio-economice din ultimii cinci ani au scos la iveală fisurile acestei iniţiative unice, mascate timp de zeci de ani de un avânt socio-economic de invidiat pentru restul lumii.

UE şi-a pierdut latura idealistă, odată cu eliminarea inamicului comun: războiul, iar mai apoi „ameninţarea roşie“. Căderea comunismului a marcat sfârşitul coalizării statelor membre – cel puţin la un anumit nivel, din motive de idealism. În momentul în care ameninţarea externă a dispărut, membrele Uniunii s-a trezit în punctul în care au început să îşi observe defectele, să vadă imperfecţiunile din interior şi, urmând regulile clasice ale jocului politic au declanşat coalizarea în diverse grupuri de interese. Cutremurul numit criză a zguduit din temelii construcţia europeană. Iar cea mai mare vulnerabilitate se află acum în propria ei structură: membrii deziluzionaţi, conduşi de veşnica nemulţumită a Europei – ruina imperiului britanic, denunţă ceea ce ei numesc o supremaţie a Berlinului.

Conducerea pragmatică a Cancelarului Merkel şi ascensiunea sa în vârful piramidei puterii de la Bruxelles i-a deranjat pe cei care acuză repetatea pericolului istoric al unei conduceri germane asupra Europei. Nu am putea să le negăm îngrijorarea, pentru că, desigur, istoria nu trebuie uitată, dar mai ales nu trebuie repetată.

Cu toate acestea, grupul anti-federal ce capătă atât de multă susţinere în ultima vreme doreşte să lovească direct în mâna de fier a doamnei Merkel, într-un mod mult prea riscant pentru Europa. Să scufunzi barca pentru a omorî cârmaciul nu poate fi o soluţie fezabilă pentru contextul politic în care ne aflăm.

Astăzi, în spaţiul integrat, loviturile de culise şi cuceririle nu se mai fa