La întrebarea „cum să facem în aşa fel încât turul doi, dacă va fi, să nu ne intereseze aproape deloc?”, opoziţia a demonstrat că ştie răspunsul corect.
Mulţi se lamentează: unde e?, ce mai face?, mai trăieşte? Totuşi, opoziţia de dreapta ar putea etala o remarcabilă capacitate de regenerare după ceea ce i se va întâmpla în primăvară, la europarlamentare. N-ar fi exclus ca ea să redevină la fel de coezivă şi de puternică precum a fost în legislativele din 2012, terminate cu rezultatul cunoscut.
Adică, ori e management politic, ori nu e. Opoziţia îşi confuzează adversarul, până când va ajunge să-l domine. E Steven Seagal înconjurat de o armadă de bandiţi, asigurându-şi cei doi-trei amici: „Îi vom copleşi prin puterea noastră superioară de concentrare”. Le reuşeşte, în film.
Pierd guvernarea, apoi pierd rău de tot alegerile locale din 2012. Curând după aceea, în iulie, Mihai Răzvan Ungureanu îşi anunţă disponibilitatea (un alt nume pentru dorinţă) de a candida la preşedinţie. Nimeni nu e prea interesat, mai e timp. Dl Ungureanu creează Forţa Civică. Împreună cu un PNŢCD renovat, se aşază la remorca PDL şi suferă împreună în alegerile legislative, sub flamura Alianţei România Dreaptă (ARD).
În campanie, s-a sugerat că ARD e un cadru destul de bun şi ar merita dus mai departe. Nu se ştie câţi au crezut-o, dar asta contează mai puţin. Însă, PDL uită de ea în secunda doi, după anunţarea rezultatelor, iar susţinătorilor li se explică ba că e alianţă electorală şi nu politică, aşa că s-a sfârşit cu ea, ba că vedem mai încolo.
Oricum, totul se reia de la zero. Munca începe printr-o pauză, pentru că PDL are program de răfuială internă. Vine campania democratică, începe scandalul, apoi vine congresul. Vremuri grele şi război. Apare Mişcarea Populară unde se grupează mulţi dintre nemulţumiţi, alţii se duc la Forţa Civică. În fine, probabil că unii s
