După ce a înhățat Palme d’Or-ul aplicînd“palme” și celor două interprete ale sale, Abdellatif Kechiche și-a trimis pelicula* prin festivaluri, așa încît poți s-o întîlnești pretutindeni, de la Namur la București. Ei, ce-o fi avînd această Adèle, de-a făcut o asemenea carieră diplomatică? La 15 ani, Adèle știa că o fată “iese” cu băieții. Buclucul e că ea oscilează între o relație hetero, cu pipăieli inocente la cinema, și o incendiară iubire lesbiană.Realizatorul urmărește trezirea sexualității eroinei sale, între spasmele masturbării și revelația trupului uman.

Dar, vorba unuia dintre titlurile filmelor sale, Kechiche “se întoarce la Voltaire”, într-un cinema livresc încărcat nu numai de sexualitate, ci și de citate literare. El strînge o mînă de adolescenți inteligenți, pe care-i pune să improvizeze discuții pe texte din programa școlară. Dar improvizația costă timp (trei ore bătute pe muchie), un lux pe care, în lumea noastră atît de zgomotoasă, regizorul n-ar fi trebuit să și-l permită, măcar din considerație pentru spectator.

Filmul, ca atare, ne-a aruncat în plină confuzie. Anatomice și plicticoase, secvențele de lesbianism șochează nu atît prin îndrăzneala lor, cît prin lungime. Iar controversele pe care le-a stîrnit l-au proiectat și pe realizator într-o adevărată criză, cînd declara răvășit revistei Télérama că filmul nici n-ar mai trebui difuzat, după ce a fost atît de “murdărit în public”. Palme d’Or-ul, ne-a mărturisit Kechiche, “n-a fost decît un scurt moment de fericire. M-am simțit, apoi, dezonorat”.

Concomitent, a izbucnit și o răzmeriță în echipă. La Namur, protagonistele sale, Léa Seydou și Adèle Exarchopoulos,au refuzat să îl însoțească pe regizor. Nu mai voiau să-l întîlnească fiindcă – ziceau ele – acesta se comportase pe platou ca un tiran, prelungind filmarea scenei de amor timp de zece zile. Ba chiar Seydoux a dezvăluit