Îl chema Andrei Peniuc până acum 8 ani. Trăia în Bucureşti. Absolvise Facultatea de Drept şi era poet, ba încă unul dintre cei mai buni ai generaţiei lui. Toate astea, împreună cu viitorul pe care îl avea atunci, au rămas dintr-odată în urmă, pentru a face loc unei alte vieţi, unui alt nume şi unui alt viitor. David, aşa îl chemă acum, părintele David, şi vieţuieşte la mănăstirea suceveană Râşca.
E călugărul tânăr pe care l-am văzut cu o seară în urmă bătând toaca şi închizând apoi porţile mănăstirii, nu ca să nu fugă Dumnezeu, ci eu, singurul străin rămas peste noapte acolo. Dimineaţa îl rog pe stareţul Mihail să mi-l prezinte. Stăm de vorbă la o cană de ceai în pridvorul arhondaricului. Zic pentru început:
- Care a fost Goliatul existenţei dumneavoastră, părinte David?
Zice el:
-Tot eu am fost şi Goliatul. Fiecare se confruntă cu el însuşi.
După care:
- Faptul c-aţi părăsit o lume, venind în aceasta de aici, e un semn al victoriei sau al înfrângerii?
- E un început de luptă.
- Se va termina curând lupta aceasta?
- Nu. Odată cu viaţa.
- Ce se întâmplă înăuntrul sufletului unui om care ia o astfel de decizie?
- Nu ştiu. Ştiu doar cum s-a întâmplat la mine. Prima oară mi-a venit gândul de-a mă călugări în anii de liceu. Apoi, a tot venit, confruntându-mă cu el din timp în timp. Am făcut o socoteală pe termen lung, gândindu-mă cum aş putea ieşi dintr-o viaţă precum cea pe care o duceam, pentru a intra într-alta, precum cea de acum. Dacă ar fi să trag linie, mi-am dat seama la un moment dat că încep să simt mai multe lucruri despre rău decât despre bine. M-am temut, M-am temut că încep să aprofundez răul.
- Viaţa monahală este un început de aprofundare a binelui?
- Aşa am crezut că este. E un început de luptă cu răul pe care l-ai acumulat în tine. Poate fi un fel de capcană aici. Să crezi că d
