Multe ore de discuţii au curs la televizoarele noastre, în care prostia şi incultura au fost ridicate la rang de lege dezlănţuită. Vă mai amintiţi, dintre acestea, nopţile de delir antenistic referitoare la expoziţia de "street-art" de la ICR New York, din 2008, intitulată "Freedom for Lazy People", expoziţia cu poneiul roz cu zvastica pe fund? Sursa: CODRIN PRISECARU

Sigur că nu era vorba despre poneiul roz, ci despre Patapievici şi, de fapt, despre Băsescu în toate acele ore de beznă intelectuală voioasă, dar un anumit dialog între două personaje de mare popularitate care a avut loc atunci a rămas, pentru mine, de neuitat. Era o emisiune (la Antena 3?) în care dnii. Adrian Păunescu şi Silviu Prigoană ajunseseră să discute artă în general, pornind de la scandalul zilei. La un moment dat, s-a ajuns la tema spinoasă a nudurilor. Cum să le luăm? Unde se termină arta şi unde începe pornografia? Să le privim cu ruşine şi timiditate ori cu instinctele armate pentru declanşare?

Cei doi titani s-au avîntat fără complexe în această, să recunoaştem, deloc uşoară temă. Discuţia ar fi fost savuroasă, de n-ar fi avut loc într-un context enervant. Concluzia, formulată de dl. Prigoană dacă nu mă înşel, a fost aceea că diferenţa constă în starea organului arătat. Dacă e cuminte, pleoştit şi somnolent e artă. Dacă e năbădăios, în vigoare ori, mai mult, e arătat chiar în timpul utilizării, e pornografie. Sigur că cineva un pic (nu mult!) mai informat şi mai reflexiv decît cei doi ar fi putut evoca lecţia clasică a lui Platon, care vorbeşte despre operele de artă în termenii binomului minte – trup.

Dacă nudul nu evocă acest binom în echilibru, ci doar ultimul termen al său, nu e artă. Poate fi publicitate, poate fi campanie pentru sau împotriva cuiva/ceva, poate fi pornografie, poate fi o mie de alte lucruri, dar artă, nu. Ei bine, cum ştim dacă ceea ce vedem respectă