România este una dintre cele mai bogate ţări din punct de vedere energetic la nivel european, ocupând locul 5 la producţia de petrol şi de gaze naturale şi 6 la producţia de cărbuni. Şi totuşi la PIB per capita suntem pe penultimul loc în UE. În timp ce Marea Neagră sau gazele de şist s-au transformat în proiecte care i-au atras pe plan local pe giganţii petrolieri ai lumii, respectiv ExxonMobil şi Chevron, Romgaz a făcut istorie la bursa din Bucureşti după ce a ridicat peste 380 de milioane de euro din listare. Astfel, după ce a trecut printr-un val de privatizări importante în energie, în perioada 2004-2005, România a atras din nou atenţia prin proiecte majore. Întrebarea care se ridică acum este cum poate piaţa locală să beneficieze mai mult de aceste resurse şi industria să aibă acces la energie ieftină. Ideea creării unui fond suveran în energie, după modelul norvegian, care mai departe să susţină investiţii în proiecte concrete, nu pentru a alimenta pensii, de exemplu, a prins contur anul acesta. Ce altceva ar mai putea face România pentru a câştiga mai mult din resursele sale?

Resursele naturale, iar în acest sens România este o ţară bogată, ar trebui să aducă bunăstare, mai ales într-o economie globală în dezvoltare cu un consum tot mai mare, dar în realitate ţările bogate în minereuri, cum ar fi aur, cărbune sau petrol, sunt adesea mai sărace şi se dezvoltă mai greu decât cele care-şi cumpără resursele.

Paradoxul se explică prin lipsa, deliberată în unele cazuri, a unei strategii de creştere sustenabilă care nu permite guvernelor să investească veniturile din exploatarea materiilor prime în mijloace de dezvoltare economică mai durabilă, cum ar fi educaţia sau transportul. Astfel, pe măsură ce-şi epuizează resursele, statele devin mai sărace.

Este elocvent exemplul a trei state: Nigeria, Rusia şi Norvegia, care se numără printre