Din nefericire, s-a reuşit impunerea unui clişeu foarte brutal despre democraţiile „primitive” din est şi democraţiile „avansate”, vechi şi funcţionale, din Occident. Primele sînt un dezastru total, ultimele sînt un model de perfecţiune, conform ideologiei impuse după prăbuşirea comunismului şi trecerea estului la democraţie. Asta e, istoria o scriu învingătorii, de regulă fără nici un fel de scrupule.

Desigur, e doar un mit, după cum ne arată şi doar simplismul extrem, de basm, al viziunii despre minunăţia democraţiei occidentale, sau chiar modul în care un mare număr de cetăţeni estici nefericiţi tînjesc cu disperare după el şi îşi dispreţuiesc intens condiţia politică colectivă presupus mizerabilă din propria ţară. În realitate, însă, lucrurile nu stau chiar aşa.

Democraţia e ceva relativ. Dintr-un punct de vedere, ce avem noi în România nici nu poate fi considerat democraţie, sau poate fi considerată doar o democraţie foarte limitată, în condiţiile în care condiţiile de înfiinţare a unui partid politic şi de a candida în alegeri sînt extrem de draconice, aproape imposibil de satisfăcut pentru grupuri normale de oameni (nu voi obosi niciodată să repet că pînă şi un fost premier, susţinut de ditamai preşedintele ţării, a fost nevoit să îşi cumpere un partid, în loc să facă el unu – e vorba de RM Ungureanu).

Chiar şi aşa, acest sistem politic este rezultatul unui aranjament social care reprezintă ceva, e un compromis acceptat. Nu e ce ne-am dori foarte mulţi dintre noi, din diferite direcţii ale nemulţumirii, dar e un sistem care răspunde unei stări de fapt sociale, nu are cum fi altfel. Cu rezultate mai bune sau mai proaste. Sigur, în multe aspecte particulare democraţiile „vechi şi funcţionale” funcţionează mai bine decît democraţiile recente din est. Dar modul în care reprezintă ele voinţa cetăţenilor este esenţial diferit de modul în care o f