N-ai zice, cînd citești povestirile lui Varujan Vosganian, că te-ai putea întîlni pe stradă cu personajele lui, deși le recunoști limbajul, iar evenimentele despre care vorbesc ele îți sînt cunoscute*. Oameni din categoria celor care trăiesc duși de întîmplările vieții capătă destin în aceste povestiri, ceea ce nu li s-ar întîmpla, poate, în viața de toate zilele. Cum poate deveni, să zicem, un umil îngrijitor al unei cetăți transformate în muzeu, din zilele noastre, o apariție specială, ca un personaj misterios din pînzele maeștrilor olandezi? Fiindcă pentru autorul Cărții șoaptelor oamenii nu se împart în importanți și neimportanți și nici realitatea lor într-una măruntă și în alta specială în care trăiesc aleșii sorții.

Toți sîntem aleși, într-un fel sau altul, în această lume în care unii trăim nebăgați în seamă și mai la margine, iar alții la vedere și în mijlocul atenției. Petrache, omul care dă cu mopul în cetatea-muzeu și care într-o zi se simte privit de cineva, nu se știe de cine, are un rost care-l leagă de marea statuie ecvestră din curtea cetății. El e cel care-l ferește pe călărețul de bronz de inconvenientele trecerii timpului și de necuviințele păsărilor care i se spîrcîie în cap. El vede primul soarele în micul oraș în care nu se mai întîmplă nimic după Revoluție și tot el se întîlnește cu minunea, aidoma țăranului din La Lilieci, căruia i se arată Dumnezeu în pătuiag. În cazul lui, minunea e că marele cal de sub călărețul de bronz începe să dea semne de viață, sub forma unor balegi cît se poate de palpabile. Iar îngrijitorul care i-a făcut o cunună din sîrmă și cuie cavalerului, ca să nu i se mai așeze ciorile pe cap, ajunge el purtătorul acestei cununi utilitare (La Judecata de Apoi a statuilor). În altă povestire, niște interlopi care iau aurul de la morții din cimitir ajung la concluzia că nu oamenii sînt cei care stăpînesc aurul, ci