Viața prințesei Adela Cantacuzino-Pașcanu, interesantă și originală în egală măsură, a animat societatea ieșeană la intersecţia a două secole, XIX și XX. Căsătorită Rosetti-Roznovanu, divorțată și recăsătorită Kogălniceanu, Adela a luptat toată viața pentru a-și mări averea. Primise la căsătorie două moșii și intrase în văduvie, după moartea celui de-al doilea soţ, cu cinci, plus trei corpuri de case în Iași, Galați și Roman, precum și titluri de rentă, bani și bijuterii. O pasiune nemărginită pentru aur, pietre scumpe și bijuterii îi va fi însă fatală prinţesei, determinând-o să-și vândă averea funciară și să investească tot ce avea în aceste podoabe, care aveau să-i distrugă liniștea bătrâneții. Pietre de smarald, coliere formate din sute de perle, lire din pietre scumpe, inele mari, brățări, lanțuri și broșe, însumând câteva milioane de lei – aceasta era forma pe care o luase averea strânsă de Lascăr Cantacuzino-Pașcanu sau Grigore Kogălniceanu. În schimbul pasiunii pentru aurul frumos prelucrat, Adela a oferit prețul cel mai mare: propria viață, luată fără nicio remușcare de un asasin rămas necunoscut până astăzi. Evenimentul nefericit s-a petrecut în toamna anului 1920, tulburând liniștea din Târgul Ieșilor. Odată cu dispariția sa trecea în negura uitării probabil ultima mare boieroaică a societății moldovenești din secolul al XIX-lea.

Adela Kogălniceanu, numită de Aurel Leon în romanul său dedicat acestui personaj fascinant „una din ciudățeniile boierimii ieșene de la începutul veacului trecut”[1], vioaie încă la cei 70 de ani pe care îi purta cu mândrie la finele secolului al XIX-lea, amintea contemporanilor de viața jupâneselor în preajma cărora fusese educată, făcând toate eforturile pentru a păstra vie amintirea vremurilor sale. Locuința sa masivă, construită fără prea mult gust și cu mulți bani, așa cum des se întâmpla în vremurile Unirii, era