Fix în urmă cu 11 săptămâni şi două zile, am făcut o pasiune subită pentru hipsteri. Asemenea cum, la vremea lor, fiindcă nu ştiam ce sunt aceia, pet-uri sau oameni, am citit înfrigurat despre hippies, youppies sau despre metrosexuali, m-am pus cu burta pe carte şi am încercat să aflu cum stăm cu hipsterismul mondial.
Aproape am învăţat pe de rost cele 9.000 de cuvinte din „The White Negro: Superficial Reflections on the Hipster”, eseul lui Norman Mailer, l-am scărmănat sub reflectoarele interesante ale studiului scris de Christian Lorentzen, am cotrobăit peste tot după biografia, viaţa şi opera jazzman-ului Mezz Mezzrow, am reflectat îndelung. Mă cam dumirisem eu, dar ceva-ceva nu se prea lega: nu reuşeam să emit o definiţie scurtă, limpede şi cuprinzătoare a hipsterului.
A făcut-o genial într-o seară, la o bere, un bun prieten, jumătate rocker-jumătate hipster-jumătate ins normal la cap (aţi citit bine, e un tip mare, alcătuit din mai multe jumătăţi!) şi, în plus, expert în bizareriile planetei: „Dom’le, mi-a zis, hipsterul este individul care e în stare să se îndrăgostească sincer şi erotic de propria bicicletă!”.
Yesss! Asta era! Mai trebuia să aflu cu exactitate care e legătura dintre hipsteri şi fracturarea hidraulică în exploatarea gazelor de şist şi mă puteam întoarce liniştit la gândurile mele despre metanoia şi poezia metalingvistică.
Bănuiam că norocul nu mă va lăsa: într-o reuniune de familie convocată de urgenţă, o verişoară de la Buzău-hipsteriţă pur sânge, cu coamă şi nări fremătânde, nu corcitură!- anti-Roşia Montană, anti-sistem dar şi anti-eutanasierea-câinilor-de-pe-străzile-murdare-care-ar-trebui-să-fie-curate, mi-a sărit la jugulară când am adus în discuţie „cazul Ionuţ” (vă mai aduceţi aminte?). Două ceasuri încheiate, mi-a vorbit despre perspectiva diadică versus cea triadică asupra Creaţiei divine, mi-a urlat că (bună c