Nu este titlu de film, ci o condensare puternică a subiectelor fierbinţi de pe agenda internaţională. Şi am în vedere aici inclusiv scandalurile şi discuţiile cu privire la deja celebrul caz Snowden.
Am scris mai demult articolul ”Ce se mai aude cu interceptările- de la teorie la practică” şi nu o să reiau discuţiile de acolo. De data aceasta vreau să vorbim puţin despre Legea siguranţei naţionale, în acelaşi context.
Articolul 3 din Legea 51/1991 privind siguranţa naţională a României prevede expres acele cazuri care sunt considerate ameninţări la adresa siguranţei naţionale şi cred că formularea pe care o are acest articol este suficientă pentru a putea acoperi toate situaţiile care ne-ar putea crea probleme. Aşadar, ameninţări sunt: spionajul, acţiunile armate, sabotajul, subminarea economiei naţionale, atentate la adresa demnitarilor şi multe altele. Scopul acestora este asigurarea funcţionării instituţiilor statului, protejarea teritoriului şi protecţia demnitarilor.
Pornind de la acest temei legal, în cazuri justificate, adică atunci când există date sau indicii din care să rezulte existenţa uneia din ameninţările la adresa siguranţei naţionale, se vor putea autoriza interceptarea şi înregistrarea comunicărilor.
Legea prevede că durata unui astfel de mandat pe siguranţă naţională nu poate depăşi 6 luni, iar în cazuri întemeiate se poate prelungi la cerere, de către procurorul general, cu câte 3 luni.
Sunt instituite, de asemenea, măsuri de protecţie a celor care se consideră vătămaţi de activităţile care fac obiectul mandatului, ei având dreptul să se adreseze cu plângere procurorului ierarhic superior celui care a emis mandatul. Protecţia legală este destul de clară sub aspectul respectării drepturilor, pentru că este prevăzut că mijloacele de obţinere a informaţiilor necesare siguranţei naţionale nu trebuie să lezeze drepturile ş
