Dincolo de Olanda, Turcia sau Ungaria, naţionala României a avut de înfruntat pentru a ajunge la acest baraj de Mondial un adversar poate şi mai dificil: neîncrederea propriilor suporteri. Sigur că în această campanie s-a stabilit recordul de asistenţă pe Arena Naţională la meciul cu Olanda, iar la partida cu Ungaria s-a stabilit „recordul” de intensitate al trăirilor patriotice la un eveniment sportiv. Dar, chiar şi cu aceste date de excepţie, a plutit mai mereu senzaţia că jucătorii şi selecţionerul nu pot trece de a o anumită barieră a neîncrederii existentă între ei şi foarte mulţi dintre fani.

Chiar şi aşa, naţionala a răzbit până la acest baraj. Datorită ei, în primul rând, datorită suporterilor care i-au rămas fideli şi nu datorită acestei formidabile echipe a Olandei care nu ne-a avantajat în niciun fel. După ce ne-a bătut de două ori, Olanda i-a bătut de două ori şi pe unguri şi pe turci, fiind „egal de nemiloasă” cu toate cele trei naţionale adverse.

Piţurcă a chemat 25 de jucători pentru barajul cu Grecia, dar în eter a fost trimisă şi a 26-a telegramă de convocare. Toată suflarea care simte ceva pentru tricolor este chemată să aibă încredere şi să sprijine acest grup de jucători. Pentru că este un grup de fotbalişti de calitate şi nu este cu nimic mai prejos decât naţionala Greciei. România nu are în acest moment în echipă fenomene precum Hagi, Dobrin, Balaci, Adrian Ilie, Sabău sau Ilie Dumitrescu, dar are fotbalişti buni. Are un portar decent în Tătăruşanu, o defensivă cu doi fundaşi în ascensiune, Măţel şi Gardoş, şi cu doi veterani care au locul lor clar în istoria naţionalei, Raţ şi Goian. România are un mijloc mai bun decât cel al Greciei, cu superbul Maxim care trebuie să regăsească la naţională încrederea care îi este acordată la Stuttgart. Cu Tănase, un jucător pentru care mingea nu are niciun secret. Cu Torje,