Sambata, 2 noiembrie 2013, de la orele 18,00, în Sala Mare a Teatrului Maria Filotti a avut loc spectacolul „Omul perna” de Martin McDonaugh, in regia lui Radu Afrim. Spectacolul a fost unul deosebit prin forma si continut.

Dincolo de textul original al irlandezului Martin McDonagh, stiinta regizorala, inteligenta si imaginatia lui Radu Afrim ne-a transportat iarasi intr-o lume a sensibilitatilor dure dar si a duritatilor "sensibile", regizorul exagerand ca de fiecare data - acum mai mult ca oricand dupa parerea mea - ludicul grotesc si lipsa separatiei dintre realitatea si imaginatia oamenilor, de la copii si pana la adulti.

Radu Afrim dezvolta si restrange simultan, spatiul scenografic intr-un decor care cu greu poate fi definit cu exactitate in ceea ce reprezinta cu adevarat.

Am vazut sambata, pe scena Salii Mari a teatrului "Maria Filotti", un decor impresionant ce parea a fi cuvele generarii si regenerarii vietii, carcerele prizonierilor politici (lagarele de exterminare a intelectualilor) ori un nekropolis bantuit de iluzii precum viata si moartea.

Simbolistica decorului devine creatoare de libertate, da spectatorului posibilitatea de a duce si mai departe tragismul piesei dar si in a-l estompa pe cat este posibil si numai daca acesta simte interior aceasta nevoie.

Inca de la inceputul piesei avem de-a face cu personaje ce traiesc/supravietuiesc intr-un sistem dictatorial unde mult mai importanta este opera/spiritul creativ trecatoare dincolo de orice instinct de supravietuire si de oricare zid ridicat contra umanitatii, intr-o lume absurd de absurda.

Sacrificiul de sine (comparabil cu ceea ce s-a intamplat intelectualilor romani in perioada comunista a anilor ’50-’60), spre avantajul trairii intru vesnicie a operei literare, e dincolo de efemeritatea fiitei autorului.

La un moment dat