Viaţa prinţesei Adela Cantacuzino-Paşcanu, interesantă şi originală în egală măsură, a animat societatea ieşeană la intersecţia a două secole, XIX şi XX. Căsătorită Rosetti-Roznovanu, divorţată şi recăsătorită Kogălniceanu, Adela a luptat toată viaţa pentru a-şi mări averea.

Primise la căsătorie două moşii şi intrase în văduvie, după moartea celui de-al doilea soţ, cu cinci, plus trei corpuri de case în Iaşi, Galaţi şi Roman, precum şi titluri de rentă, bani şi bijuterii. O pasiune nemărginită pentru aur, pietre scumpe şi bijuterii îi va fi însă fatală prinţesei, determinând-o să-şi vândă averea funciară şi să investească tot ce avea în aceste podoabe, care aveau să-i distrugă liniştea bătrâneţii.

Pietre de smarald, coliere formate din sute de perle, lire din pietre scumpe, inele mari, brăţări, lanţuri şi broşe, însumând câteva milioane de lei – aceasta era forma pe care o luase averea strânsă de Lascăr Cantacuzino-Paşcanu sau Grigore Kogălniceanu. În schimbul pasiunii pentru aurul frumos prelucrat, Adela a oferit preţul cel mai mare: propria viaţă, luată fără nicio remuşcare de un asasin rămas necunoscut până astăzi. Evenimentul nefericit s-a petrecut în toamna anului 1920, tulburând liniştea din Târgul Ieşilor. Odată cu dispariţia sa trecea în negura uitării probabil ultima mare boieroaică a societăţii moldoveneşti din secolul al XIX-lea.

Adela Kogălniceanu, numită de Aurel Leon în romanul său dedicat acestui personaj fascinant „una din ciudăţeniile boierimii ieşene de la începutul veacului trecut”[1], vioaie încă la cei 70 de ani pe care îi purta cu mândrie la finele secolului al XIX-lea, amintea contemporanilor de viaţa jupâneselor în preajma cărora fusese educată, făcând toate eforturile pentru a păstra vie amintirea vremurilor sale. Locuinţa sa masivă, construită fără prea mult gust şi cu mulţi bani, aşa cum des se întâmpla în vremurile Unirii