Cîți dintre voi pot spune, cu mîna pe inimă, că au auzit vreodată de Leonardo Pisano Bigollo (c. 1170 – c. 1250)? Normal, nimeni. Da’ dacă vă spun că el e omul care a adus numerele arabe în cultura europeană, probabil obosit de toate MCMXV-urile mai vechilor săi conaționali, nu-i așa că parcă începe să vă placă tipul? Dar stați, că asta nu e tot. Dacă luați un Leonardo Pisano Bigollo vă mai oferim, gratis, și numele sub care era cunoscut de către contemporani: Fibonacci. Aha, acum parcă vă filează o lampă… (asta e doar pentru ăi mai bătrîni, care au prins televizoarele Diana H2).
Pe lîngă numerele arabe, pentru care nimeni nu-și amintește de el, Fibonacci ne-a mai lăsat (și cu asta a intrat în istorie) șirul al cărui nume îl poartă: șirul lui Fibonacci. Care e foarte simplu: primele două elemente sînt 0 și 1. Următoarele sînt făcute din suma celor două dinainte: 0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34…
De ce e important șirul ăsta, și implicit tac-su? (Mă rog, de fapt e tac-su adoptiv, pentru că șirul lui Fibonacci era cunoscut cu șase sute de ani înainte, de către hinduși, deși bănuiesc că sub alt nume. Fibonacci doar l-a adus în cultura apuseană.) Păi, nu știu cum se face, dar ne împiedicăm de șirul lui Fibonacci peste tot, în natură. Uite, numai, la noi: avem un nas, două mîini, trei articulații la mînă, cinci degete… Bine, poate exemplul ăsta e tras nițel de păr. Dar știați că pînă și coada cameleonului se învîrte într-o spirală Fibonacci? Normal că nu. Nici eu. Dar că, de exemplu, numărul strămoșilor unui trîntor e șirul lui Fibonacci? Hai să vă explic: trîntorii ies din ouăle nefecundate de către un alt trîntor. Deci trîntorii n-au decît mamă. Care are doi părinți: un el și-o ea. Care au trei părinți: un trîntor și două albine. Care au cinci… You get the idea. Apoi, multe dintre spiralele care apar în natură urmează șirul lui Fibonacci: solzii pe conu
