Am mai spus-o şi cu altă ocazie. Nu am avut nici prilejul, nici bucuria de a-l cunoaşte pe adevăratul Aureliu Manea. I-am văzut foarte puţine spectacole, dintre care doar unele pot să fie socotite cu adevărat relevante pentru anvergura personalităţii creatoare a acestui regizor-mit sau regizor-profet, cum îl socotesc şi îl numesc cei mult mai norocoşi decât mine.

Poate doar A doua conştiinţă, enigmatica, dificila piesă a lui Barbu Ştefănescu-Delavrancea, pusă în scenă în 1984 la Teatrul Naţional din Cluj, să fie singurul document autentic despre regizor păstrat în arhiva memoriei mele personale. Nu cred că Surorile Boga, montată de Manea în acelaşi an să fi fost altceva decât un spectacol de serviciu, de conjunctură, ocazional. Nu ştiu în ce măsură Medeea, altminteri un spectacol de legendă, realizat demult de Aureliu Manea la Teatrul din Turda, în varianta refăcută pe care am văzut-o prin 1990 sau 1991 la Costineşti, e tocmai edificator pentru marca Manea. Am mai văzut un bun Trei surori la Teatrul din Ploieşti, dar mi-au scăpat, în mod inexplicabil şi, desigur, de neiertat (Proştii) Sub clar de lună de la Cluj sau Pescăruşul de la Reşiţa.

Dar dacă nu sunt cu desăvârşire ignorant la capitolul “Manea”, aceasta se datorează în primul rând cărţilor. Mai întâi celor scrise de Aureliu Manea însuşi – Energiile spectacolului din 1983 şi Spectacole imaginare din 1986, ambele apărute la editura Dacia din Cluj. Volumul El, vizionarul, tipărit în anul 2000 sub egida Fundaţiei Culturale “Camil Petrescu” şi sub coordonarea Floricăi Ichim, are meritul de a fi scos la iveală inedite confesiuni ale lui Aureliu Manea, dar şi de a-i fi republicat cărţile mai sus menţionate. Justin Ceuca, ani buni de zile secretar literar al Naţionalului clujean şi apropiat cunoscător al spectacolelor lui Aureliu Manea, a întocmit o monografie numită Aureliu Manea- Eseu despre un Regizor,