A trecut aproape neobservată blocarea de către Senat a unei legi care obliga posturile de radio să aloce 120 de minute săptămînal unor emisiuni culturale sau educative.
Pentru televiziunile de ştiri, obligaţia se reducea la numai 30 de minute săptămînal. Legea, promovată cîndva demult de deputatul PNL Mirel Taloş, fusese aprobată de Parlament, dar după aceea a fost întoarsă spre reexaminare, de către preşedintele Traian Băsescu. În Camera Deputaţilor cererea Preşedintelui a fost respinsă, în schimb în Senat (cameră decizională) cererea de reexaminare a fost aprobată ˗ în ciuda recomandării Comisiei pentru cultură, de respingere a reexaminării ˗ 91 de senatori votînd pentru reexaminare, deci pentru blocarea legii, şi numai 10 dintre ei socotind că legea trebuie să rămînă aşa cum a fost aprobată.
Mărturisesc că nu am citit integral conţinutul acestei legi şi prin urmare judecăţile care urmează se bazează numai pe ceea ce am aflat din presă. În primul rînd, mi-a atras atenţia motivul pentru care preşedintele Băsescu a solicitat reexaminarea legii: „impunerea unor condiţii şi limite în ceea ce priveşte conţinutul programelor furnizate de radiodifuzori nu este oportună, limitînd libertatea presei”. Prin urmare, cele treizeci de minute dedicate săptămînal de televiziuni emisiunilor culturale sau educative ar fi îngrădit într-un mod inadmisibil dreptul cetăţenilor la liberă exprimare. Dacă socotim că o săptămînă are 168 ore, jumătatea aceea de oră ar fi reprezentat cam trei miimi din timpul de emisie. Cu atît ar fi fost diminuat dreptul la liberă exprimare de care se preocupă cu atîta meticulozitate preşedintele României.
Poate că ar merita să facem un mic efort intelectual, pentru a înţelege mai bine ce înseamnă dreptul la liberă exprimare şi cum poate fi el diminuat limitînd libertatea presei. Practica de fiecare zi a televiziunilor ne arat
