Evocarea unor momente excepţionale din istoria naţionalei României la fotbal poate părea un exces de patetism pentru cei care de curând au ajuns la maturitate. Poate că mi se pare, nu ştiu, dar felul în care generaţiile care nu l-au văzut pe Hagi decât pe Youtube privesc viaţa este mai pragmatic, mai schematic, mai lipsit de pasiune. Iar fără pasiune în geantă viza de Brazilia nu se primeşte.

E o constatare fără un studiu în spate, fără linkuri, likeuri, „şeruri“ şi fără certitudini. Vine din comparaţii personale, în special de la un moment trăit într-o cameră de cămin studenţesc la Braşov, după ce România izbutea să bată Anglia după un joc fabulos. După fluierul final cădeau pe geam şi bubuiau la contactul cu solul zeci de televizoare, frigidere şi alte aparate. Erau bucurii extreme, trăite intens, iar primul impus câştiga în faţa gândului la consecinţele ulterioare, la electrocasnicele pierdute pentru totdeauna, la mâncarea care va prinde mucegai după meci.

Urmează Grecia – România, un meci privit parcă prea rece, cu teamă şi cu declaraţii prudente făcute cât să nu sperie zeii. Atât suporterii cât şi jucătorii de 22-25 de ani vorbesc despre meciul acesta de zici că ar călca pe ouă, le e frică să se gândească la victorie pentru a nu fi dezamăgiţi după. E un semn de pragmatism urât într-un joc care-ţi permite să visezi, e un alibi care-mi displace pentru că atunci când îţi proiectezi în minte lucruri mari ai măcar o şansă să se întâmple, începi să crezi în puterea ta de a înfăptui acel lucru. Când te vezi mic, lipsit de forţă, când îţi construieşti scuze pentru înfrângeri înainte ca măcar să fi început bătălia, ei atunci chiar că nu mai ai nici o şansă.

Ştiu că există calcule individuale, cine nu-şi face, ştiu că există şi teamă, cine n-are? Însă meciul cu Grecia, acest baraj picat din cer, trebuie privit drept ceea ce el este. O pleaşcă, un dar în