Poate că într-o bună zi vom avea o finală românească într-un turneu de Grand Slam. Nu pare deloc o utopie: tenisul feminin românesc înseamnă, astăzi, ceva mai mult decât cel belgian dinaintea apariţiei tandemului Kim Clijsters - Justine Henin.
La o săptămână după încheierea ultimului turneu important din sezonul 2013 al tenisului feminin, ecourile anului excepţional al Simonei Halep nu s-au stins. “Ziarul de Iaşi” a primit unele critici privitoare la titlul dat la ultima victorie a Simonei, cea de la Sofia: “Simona Halep, imperială!” Bine că n-aţi scris şi “fabuloasă”, posta un cititor pe site-ul nostru şi avea dreptate. Lucruri comune. În acelaşi timp, epitetele bombastice sunt prea puţine şi prea sărace pentru a ilustra o performanţă în care nu credea nimeni la începutul anului, decât poate tânărul antrenor venit direct de pe teren, Andrei Mlendea, managerul Virginia Ruzici şi, însăşi Simona. S-a mai folosit şi epitetul “superba Simona”, nimic ieşit din comun pentru o fată de înălţime medie, simpatică şi cu nişte ochi verzi minunaţi. Dar performanţa este într-adevăr superbă, cu atât mai mult cu cât a fost întregită în ceva mai mult de şase luni şi nu trebuie nici minimalizată, nici maximalizată. După cum spunea acelaşi Mlendea (înlocuit, ulterior, de un antrenor mai experimentat, Adrian Marcu), Simona a câştigat şase turnee, cu unul mai puţin decât Serena Williams, dar îţi pui întrebarea: ce turnee a câştigat Simona şi ce turnee a câştigat Serena? Două dintre cele şase victorii (să zicem s’Hertogenbosch şi Budapesta) nu valorează împreună mai mult decât o altă realizare a constănţencei: semifinala de la Roma, deschizătoare de pârtie.
Să remarcăm un aspect, dincolo de cele şase victorii, pe tot soiul de suprafeţe, mai puţin evidenţiat: în jumătate de an, Simona Halep a devenit cea mai bine clasată jucătoare română, trecând ca trenul Intercity
