Acum doua luni, Victor Ponta poposea la Rosia Montana ca un inger salvator sosit pe un cal alb, ca sa le dea satisfactie nemultumitilor blocati in subteran.

Ferciti ca isi vad visul cu ochii, ei il primeau atunci cu slava si scandau dupa obiceiurile unor vremuri cam trecute: "Vic-tor-Pon-ta!".

Dialogand intr-un stil alunecos care pare invatat cam de pe la Hrebenciuc, domnul Ponta n-a pus nicio clipa la indoiala ideea unei solutii favorabile privind doleanta lor, dar le-a explicat ca ar face un abuz hotarand totul de unul singur. Ca urmare, le va trimite o comisie intreaga, pregatita si competenta ca sa le rezolve doleanta.

Minerilor li s-a parut corect, au iesit din galerii, s-au imbratisat cu sotiile si cu copiii, le-au pregatit acestora ghiozdanele pentru ca tocmai urma prima zi de scoala, si au gandit ca nu e foc, daca mai asteapta vreo saptamana sau doua. Domnul Ponta a plecat ca un mare invingator.

Ce s-a intamplat mai departe, stie toata lumea, nu e cazul sa repet, dar iata ca, la vreo doua luni dupa ce oamenilor le-a licarit speranta citita in privirea lunecoasa a lui Ponta, li se prezinta alt rezultat decat cel pe care contau ei, in naivitatea lor: un fel de deocamdata nu. Asa e tot ce pot ei retine din concluziile comisiei.

"Deocamdata" este un simbol magic, facut anume ca sa nu dezamagesti partenerul atunci cand, vorbind politic, eviti sa-i spui pe sleau "niciodata".

Asta le putea explica premierul chiar atunci, la fata locului, numai ca, daca le spunea asemenea nazbatie minerilor, ei nu ieseau din subteran, copiii ramaneau cu ghiozdanul nefacut, iar Victor Ponta se intorcea acasa cu coada intre picioare.

Ca urmare, a adoptat solutia politica: spunem da, dar facem nu. Caci, ceea ce a facut comisia parlamentara este exact un nu, plasat alaturi de ispititorul deocamdata.