Ce aflu de la Marcel Tolcea, bunul nostru Marcel: „În mai multe rânduri Eliade a arătat că «a nu dormi» nu înseamnă doar a triumfa asupra oboselii fizice, ci mai ales a da dovadă de putere spirituală” (Eliade ezotericul). Iată o veste care îmi remontează moralul şi îmi dă un rost! Iată la ce e bună cultura! E ora trei şi un sfert (ante meridian) acum când scriu, mândru de puterea mea spirituală. Şi când te gândeşti ce aş fi fost în stare să cred, aşa, doborât de somn şi totuşi nedormind, coborând acuşi la bucătărie – unde am s-o găsesc pe T, şi ea insomniacă – gata ca, orbecăind, să pun zahărul alături de ceaşcă şi ceaiul să-l torn direct pe masă… Uite cum poţi să te înşeli!… „Să reţinem această idee, anume că, din dragoste faţă de oameni, Dumnezeu le trimite un maestru care să-i «trezească» din somnul lor…”, scrie Eliade însuşi. Reţin, cum să nu reţin. Deşi parcă l-aş ruga pe Domnul s-o lase mai moale cu iubirea, măcar din două în două, să mă lase în somnul meu, măcar până la cinci. Că altfel mă apuc să fac ca secretarul lui Pandele, dramaturgul, care „dactilografiază, noaptea, chinuit de insomnii, iar ziua «dormind cu capul pe manuscris»”.
„dacă rămâneţi peste noapte.” Ezra Pound.
Cioran: „Să nu te fi născut, numai să te gândeşti la asta, ce fericire, ce libertate, ce spaţiu!” Ce moftangiu! Tristeţea e că viaţa cuiva poate să fie în aşa fel încât, într-adevă r, mai bine nu s-ar fi născut.
Am o natură fericită pe care n-o întunecă decât neliniştea. Ce noroc mai mare poţi să ai decât ca, bătrân, să ţi se pară firesc, şi chiar necesar, că va trebui să mori.
Când văd întipărită în ochii unor bătrâni frica morţii, mă simt indiscret.
Ionesco s-a temut de moarte, Cioran a jucat rolul celui care n-ar fi vrut să se nască, eu, cu copilărie posacă şi viaţă prăpădită, mă bucur că trăiesc şi nu mă supără inconvenientul de a muri.
E
