După cinci săptămâni de hoinăreală prin România, îmi doream o noapte de somn reparator. Am stins repede televizorul, informaţiile de seară repetând acelaşi refren. Deci nu s-a întâmplat nimic extraordinar în Franţa, în septembrie.
Miniştri, deputaţi, conducători politici, de toate culorile, primii ca să se justifice, ceilalţi ca să-şi justifice lipsa de acţiune, se înţeapă reciproc, îninte de cădea, în sfârşit, de acord: dacă merge rău la noi, este din cauza românilor !
Abia adormit, m-am trezit brusc, într-un scenariu de groază, atacat de „curve“, de cerşetori, români, bineînţeles. Din fericire, era acolo un mic arţăgos(1) brunet, semeţ, privire tenebroasă, spaniol sau catalan, nu mai ştiu, care le striga „Afară, afară!“. Altul, un Ginghis Han în miniatură (2) ieşit din câmpiile danubiene, după o raită pe la Grenoble, îi şoptea neîncetat „Vezi, ţi-am spus eu!“. Eram uimit să-i văd venindu-mi în ajutor. „Dacă eşti mai francez decât mine, mori“. Franţa cu braţele deschise înseamnă şi asta…
Nu era aşa. Căţărată pe Harley-Davidson-ul său, o blondă spălăcită (3), cu biciul în mână, îşi asmuţea câinii asupra acestor golani, urlând „haliţi-i, asta merită!“. Chiar şi Zorro (4) ieşind din refugiul său elveţian, cu mânie justiţiară se alatura celorlalţi. Jos măştile!
Venindu-mi în fire, mi-am zis că nu putea fi decât un oribil coşmar. Din nefericire, în următoarele zile, mi-am dat repede seama că Le Pen tatăl şi fiica, o întreprindere cu gura mare pentru creiere mici, au găsit un filon de aur: să transforme Schengen în pâlnie între rasism, xenofobie şi defunctele noastre valori republicane.
Ce delir naţional i-a apucat pe francezi să atace în această manieră absurdă şi intolerabilă o ţară prietenă, să facă din locuitorii ei damnaţii Europei, încărcându-i de clişee injuste, dispreţuitoare, injurioase, până la a-i face să nu ma
