Se spune că fiecare om are parte, tot aşa precum are nevoie, de o iniţiere. Nu putem depăşi stadiul în care suntem dacă nu trecem, cu sau fără voia noastră, printr-o iniţiere.

Nu putem bifa încheierea unei activităţi şi nu putem stabili începerea alteia dacă nu deţinem cunoaşterea, fie ea şi sub forma unui mimetism gregar, a pragului pe care trebuie să îl trecem. Pentru orice iniţiere avem nevoie de cineva cu experienţă, de o mână sprijinitoare, de o persoană călăuzitoare, de o prezenţă în care ne punem, în acel moment de cumpănă, destinul. Părinţi, naşi, educatori, învăţători, profesori, instructori, formatori, prieteni, duhovnici - sunt câţiva din cei care, în diferite stadii ale dezvoltării noastre, ne sunt alături şi ne ajută să trecem pragul, să evoluăm, să ştim, să fim.

Recent am avut parte de o astfel de trecere... Concentrată într-o zi cât pentru o viaţă, experienţa a fost pusă sub semnul unei lumini şi al florilor. Al unei lumini părinteşti - pentru că mama, la plecarea noastră undeva, întotdeauna o face cu un gest chiar inconştient - ne ţine becul aprins în noapte pentru a ne călăuzi drumul, chiar dacă afară lumina lunii e mult mai puternică. În gestul ei de ocrotire totală, ea simte nevoia să ne aprindă fărâma de lumină pentru ca noi, pe tot parcursul drumului, să vedem pe unde mergem. Semnul iniţierii a avut şi amprenta - puternică - a unei lumini spirituale - pentru că duhovnicul este cel care îţi aprinde căi de acces spre lumina lumii.

M-a ţinut strâns în braţe, cu bucurie, în faţa locului pe unde se perindă viaţa şi trecerea ei, în tremurul meu continuu. Şi atunci am realizat că noi, ca fiinţe, ne modelăm din tremuratul imprimat de un factor exterior, asemenea lutului.

Olarul, când pune pe roată lutul, până ce mişcarea are un număr suficient de mare de rotaţii, îi surprinde lutului nu altceva decât dezech