În noaptea aceea, un vânt aspru adusese peste pământul îngheţat al Bucovinei hoarde zbuciumate de nori grei, prelungind întunericul peste zi şi vestind omenirii o iarnă maşteră. De la răsărit se apropia canonada „frăţească”, scrâşnet nemilos de şenile şi urletul sinistru al fiarei cu nenumărate capete pe care stăpânul-balaur o botezase cu numele de Katiuşa.

Sub o astfel de negură venea pe lume în ziua de 16 brumar 1943, la Măriţeia, Vichentie Nicolaiciuc, fiul lui Dimitrie şi al Mariei, căruia Depănătoarea, plăcându-i copilul, s-a oferit pe loc să-i facă un ghem de-un veac. Nu se ştie ce-a făcut Curmătoarea, oricum în momentul acela era cu zâmbetul pe buze…

Neastâmpărat, voinicul, când i s-a aşezat dinainte, la vremea potrivită, o tabla cu mai multe lucruri, a pus mâna pe un capăt de creion şi l-a dus la gură, făcând-o pe naşă să-i prevestească o cale întru lumină: „Copchiluţu ista, crescând, o să fie om de carte”; ceea ce avea să se adeverească. Până atunci însă familia va fi năpădită de mari greutăţi. Tatăl, cu un alt fecior şi două surori ale acestuia, vor muri de tifos până la isprăvirea războiului, iar fratele cel mai mare al lui Vichentie, care ar fi putut să devină cap de familie, îşi va sfârşi zilele cam în aceeaşi perioadă într-un lagăr din Donbas, fiind capturat prizonier în Moldova, pe aliniamentul de apărare Iaşi – Paşcani – Târgu Neamţ. Foametea cumplită şi apoi greutăţile inerente n-au descurajat familia, mezinul de atunci, Ghenik, cum era numit de cei apropiaţi, îndrăgostindu-se de carte, a urmat traseul obişnuit al şcolarităţii, încheindu-l cu foarte bune rezultate la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi.

Dascăl pentru scurtă vreme de limba rusă şi, apoi, vreo patruzeci de ani, de limba română, la Horodnicul de Sus şi Rădăuţi, alături de Tatiana, profesoară de desen, cu o recunoscută sensibilitate, şi-a dedicat viaţa profesiei,