În privinţa doamnei Lucia Hossu-Longin, lucrurile îmi sunt deja de multă vreme clare. Activistă de partid fruntaşă, tovarăşă cu munci de răspundere în fosta redacţie a Scânteii tineretului.
Mai apoi realizatoare obscură, dar asiduă şi de un oportunism impecabil de panegirice ceauşiste (Omagiul ţării conducătorului iubit, Oameni ai crezului revoluţionar, Eroi ai libertăţii şi ai speranţei) în Televiziunea Română din ultimii ani ai dictaturii, respectiva doamnă şi-a lepădat instantaneu tovărăşia, reuşind ca la începutul anilor ’90 să păcălească pe toată lumea.
În timpurile acelea gri, doamna Hossu ne-a dus pe toţi de nas, ne-a înşelat amarnic cu anticomunismul ei patetic şi anti-iliscianismul ei zgomotos. Un anti-iliscianism care ar fi fost firesc să ne cam dea de gândit, câtă vreme se exercita parcă prea în voie pe ecranele şi în producţiile unei televiziuni profund aservite, în care academicianul Răzvan Theodorescu şi securistul dovedit care a fost Emanuel Valeriu controlau totul, mai abitir decât activişti zeloşi de odinioară precum Dumitru Popescu-Dumnezeu sau Ilie Rădulescu.
Doamna Hossu a izbutit să o înşele chiar şi pe Monica Lovinescu care, într-o însemnare din 2 iunie 1992 (Jurnal, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002), o socotea „cinstită, profund anti-comunistă“.
Cecul în alb semnat de ilustra disidentă de la Paris nu i-a servit însă deloc pe termen lung Luciei Hossu-Longin. Devenită membră a Consiliului de Administraţie al TVR, prin anul 1998, doamna Hossu a făcut orice, s-a aliat şi cu PDSR-ul, şi cu PRM-ul, şi cu Alexandru Mironov, şi cu presa naţional-comunistă, şi cu jurnalismul de scandal, spre a torpila desemnarea lui Neculai Constantin Munteanu ca preşedinte-director general al instituţiei din Calea Dorobanţi. Un post pe care Lucia Hossu-Longin l-a vizat mereu, la care jinduieşte şi azi. Multiplele măşti ale