După alegerea în funcţia de secretar general al CC al PCUS a lui Mihail Gorbaciov, la 11 martie 1985, raporturile româno-sovietice au intrat într-o etapă nouă.
Apariţia în fruntea partidului, iar ulterior a statului sovietic, a lui Mihail Gorbaciov, un conducător energic, conştient de necesitatea unei transformări profunde a societăţii sovietice, cu o viziune nouă, deschisă asupra politicii externe a fost de natură să scadă interesul Occidentului faţă de Nicolae Ceauşescu, până atunci recunoscut şi apreciat prin politica de independenţă faţă de Moscova. Politica de reforme economice şi politice pe plan intern, ca şi deschiderea amplă pe arena internaţională iniţiată de noul lider de la Kremlin sub lozinca perestroika şi glasnost („restructurare“ şi „transparenţă“) au luat prin surprindere conducerea română, cantonată în stereotipuri şi canoane ideologice învechite.
Nicolae Ceauşescu, obişnuit să abordeze fără niciun fel de inhibiţii raporturile cu Moscova şi considerând că avea de-acum un ascendent asupra liderilor de la Kremlin, nu a înţeles multe din planurile noului lider sovietic, inclusiv – ceea ce ni se pare cel mai important - renunţarea din partea Moscovei la orice intenţii de a se mai implica în problemele ţărilor socialiste, lăsând conducătorilor acestora răspunderea directă pentru politica pe care o promovau. În pofida rezervelor serioase faţă de sensul reformelor iniţiate de Gorbaciov, liderul român nu putea ignora dezvoltarea raporturilor cu această ţară, presat, în primul rând, de nevoia asigurării materiilor prime necesare industriei şi asigurării unei pieţe de desfacere pentru propriile produse. Era conştient că menţinerea unor contacte personale cu liderul sovietic îi permitea să apară în faţa opiniei politice interne, dar în primul rând internaţionale, drept un partener cu autoritate. Nu avea niciun motiv să neg
