Neimplicat în discuţie, tânărul domn se scobea în nas în mijlocul întrunirii cu nonşalanţă şi sigur pe drepturile lui. (Aia o fi făcut toată viaţa.) Îşi şifonase costumul de la atâta înverşunare. Lângă mobil îi sclipeau cheile unui automobil de marcă - aşa cade bine unui deputat june şi promiţător.
Când şi-a deschis guriţa, au ţâşnit frăzuţe pe care cu trei zile mai devreme le auzisem în declaraţia publică a şefului lui. Nimic nou, nimic important, nimic de substanţă - dar spuse aferat, gâlgâind. O fi primind un cub de zahăr după, răsplată. Sau seminţe de papagal.
E suficient să vezi un asemenea exemplar ca să-ţi crească tensiunea. Cum ajunge un prichindel să decidă asupra a sute de mii de oameni, să se vâre cu sfertul de idei în miezul politicii şi-n viaţa unei ţări întregi din Europa? Parodia asta nu ar înceta decât dacă transformi lumea şi interacţiunea politică - dacă se poate fără să te coste bani şi fără să întâmpini obstacole constituţionale. Şi ar fi câteva opţiuni.
Prima: o limită de două mandate pentru deputaţi şi senatori. E suficient. Cumulul mai multora stârneşte prea multă poftă pentru prelungirea lor, confort (lene), dezinteres faţă de comunitate şi interes pentru eternizarea în post. Exact contrariul raţiunii politice. Reînnoirea, aportul nou de minţi, trierea membrilor parlamentului s-ar face mai sigur prin limitarea carierelor parlamentare - sau a aventurilor, pentru alţii - la doar două mandate.
A doua: limitarea cuantumului salarial. Cumulul de mandate, plăţile suplimentare, apoi pensiile generoase duc remunerările, per total, la costuri disproporţionat de mari faţă de valoarea serviciilor publice aduse de majoritatea dintre iluştrii aleşi. A face bani din politică - viciu universal, altă faţetă a puterii care corupe - e o marcă de putreziciune; nu un precupeţ şi-un cămătar fac regulile în Cetate. Măcar s-ar curăţa fotoli
