Acum, când toate gândurile merg la Atena, unele dintre ele au încăpăţânarea de a nu face deplasarea şi de a rămâne acasă. În jurul acestui meci în care se vorbeşte despre piramida nazală a lui Chiricheş, despre piciorul lui Pintilii, despre forma lui Maxim şi despre experienţa lui Lazăr, au avut grijă să se strecoare şi altfel de discuţii. Ceva despre nişte bani, despre o posibilă recompensare financiară a calificării la baraj.
La conferinţa de presă Piţurcă a spus că în asemenea momente nu trebuie să ne stea gândul la bani. Şi chiar nu trebuie! Echipa naţională e alcătuită din fotbalişti salariaţi ai diverselor cluburi profesioniste, unităţi economice de unde internaţionalii români ridică lefuri situate între nivelul acceptabil şi cel excepţional. Echipa naţională nu e baza venitului lor, ci eventual o completare. Doar eventual. Şi doar la nivel de mare performanţă.
Recompensarea calificării la Campionatul Mondial e o chestiune logică şi probabil că Federaţia are în vedere şi aşa ceva. În schimb, plata pentru accederea în baraj e un nonsens, pentru că atingerea barajului în sine, neurmată de câştigarea lui, e un nonsens. Calificându-te la Mondiale, te califici undeva unde eşti în ochii tuturor. Calificându-te doar la baraj, nu te califici niciunde! Cine pierde barajul, vede Brazilia la televizor, şi are din punctul ăsta de vedere o soartă comparabilă cu a Ungariei, Turciei sau Estoniei, fostele noastre colege de grupă, care-şi pregătesc de pe acum fotoliile pentru a fi telespectatorii marii competiţii de la vară.
Dacă vorbim despre răsplătirea atingerii barajului, înseamnă că încurcăm rău de tot sensurile fotbalului şi nu mai ştim ce e aceea echipă naţională şi ce e aceea performanţă în sine. Echipa naţională conferă fiecărui locatar al tricoului ei o cotă. Faptul că ţi se cântă imnul te ajută enorm în carieră, e un fap
