„Timiditatea este o greşeală, pe care nu trebuie s-o ascunzi, dacă vrei s-o vindeci.”
(La Rochefoucauld)
Timiditatea este sentimentul de teamă, jenă sau neîncredere în propria persoană. Ea se manifestă în special atunci când persoana timidă se află în compania unor persoane necunoscute sau nefamiliare, sau atunci când este pusă în situaţii noi.
Unele persoane se nasc timide, altele dobândesc timiditatea la un moment dat. În cazul copiilor, educaţia din primii ani de viaţă poate fi o cauză a timidităţii: lipsa afecţiunii sau protecţia exagerată, lipsa aprecierilor sau veşnica nemulţumire a părinţilor, lipsa comunicării sau excesul de „sfaturi” ...
Timizii evită să fie în centrul atenţiei, manifestă nesiguranţă în raport cu ceilalţi, sunt tăcuţi, retraşi şi adesea sunt sau se simt respinşi datorită inabilităţii de interacţiune.
Timiditatea este o problemă des întâlnită şi nu dispare de la sine. Părinţii care au copii timizi trebuie să depună eforturi speciale pentru a-i ajuta. Un prim pas ar fi recunoaşterea naturii timidităţii fiecărui copil. Această se manifestă diferit şi poate avea motive variate.
Pentru a atenua timiditatea unui copil părintele trebuie să-i ofere exemple: să „caute” situaţii sociale, să salute primul, să înceapă conversaţii, să zâmbească, să fie prietenoşi, săritori, să facă complimente, să ofere ajutor... Este puţin mai greu când timiditatea copilului se datorează faptului că are părinţi timizi.
Învăţarea aptitudinilor sociale este esenţială. Cu cât copilul le deprinde mai repede cu atât este mai bine. Copilul trebuie pus în situaţia de a se întâlni cu alţi copii, trebuie dus în locuri publice, trebuie învăţat să intre şi să iasă din diferite grupuri sociale.
Un alt mod de a educa timiditatea este acela de a învăţa copilul să accepte faptul că eşecul face parte din succes. Persoanele timid
