Ion Noja, Solarele ascunderi,

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, 80 pag.

„Cu tandră anevoie şi sfială”, Ion Noja şi-a publicat versurile (Poduri suspendate, 1979; Umbra faraonului, 1981; Geamantanul cu greieri, 1985) şi proza (Discuţie în câmpul cu lilieci, proză scurtă, 1988; Serbare câmpenească, roman, 1989) aproape în regim de clandestinitate, căci, deşi bine primit de critică, n-a pătruns pe raftul întâi al receptării (cum singur se descrie, „era un scriitor foarte popular. Poeziile lui se citeau ca nişte romane. Romanele lui se citeau ca nişte cugetări. Cugetările lui nu se mai citeau, fiind cunoscute de toată lumea”). Romanul Serbare câmpenească, de pildă, apărut la finele lui 1989, s-a pierdut în forfota postdecembristă. Literatură şi document, deopotrivă, el era desenul de o grotescă suavitate al unei lumi pe dos. Convulsii hilare în spaţiul strâmt al dogmei, mici strategii ale paremiologicului văduvit de înţelesul adevărat reunite într-o vastă fabulă. El însuşi locuitor al junglei, ştiind că „Istoria se face şi abia pe urmă se judecă”, I.N. demonta pedant, ironic şi autoironic un dereglat mecanism social şi politic, sperând detaşarea de propriul coşmar. După 1989, se retrage sub pseudonim şi scrie, o vreme, romane poliţiste. Încontrările lui cu regimul pe care-l slujea, deşi receptate ca foarte îndrăzneţe şi dizidente la vremea lor, păstrau încă destule umbre. Se reîntoarce sub nume propriu în 2001 cu Nu am nici o dovadă, versuri traducând îndoiala, nevoia de certitudini, dar şi înţeleapta reticenţă în rostirea adevărurilor cu majusculă. Un dosar existenţial instrumentat de tristeţe, amar şi vag sarcastic, cu multe secvenţe aforistice care se vor dezvolta şi detalia în două volume de cugetări – Manual de tristeţi folositoare, 2006, şi Întăinuiri la vedere, 2013.

De curând, o nouă plachetă de versuri: Solarele ascunderi. Şi de aceas